„Tot prietenul zice: eu am ţinut prietenia cu el; dar el este prieten numai cu numele” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 37, 1)
„Când ce este departe se apropie prea mult, ce este aproape se îndepărtează” (Günther Anders, L’obsolescence de l’homme)
LUMEA, UN SAT IMAGINAR
Afirmaţia lui Marshall McLuhan că mijloacele de comunicare în masă moderne au transformat lumea într‑un sat a avut un mare succes, iar expresia „sat planetar” e şi astăzi la modă.
Ea ni se pare a fi pertinentă dintr‑un anume punct de vedere: după cum am văzut, noile media au abolit distanţele prin capacitatea lor de a‑i pune pe oameni în comunicare imediată unii cu alţii şi de a aduce la cunoştinţa fiecăruia oricare eveniment din lume, chiar în momentul în care acesta se petrece. Prin urmare, se poate spune, conform expresiei curente, că „lumea e mică”. Pentru că informaţiile, cuvintele rostite în public şi zvonurile circulă mult şi repede, pentru că fiecare face cunoscut tot ce observă – prin fotografii, imagini video şi sunete –, ştie sau crede că ştie, pentru că fiecare se expune până în însăşi intimitatea sa, tot aşa cum se spune „ştie tot satul”, se poate spune „ştie întreaga lume”.
Noile media (Internetul, forumurile de discuţie, Facebook, Twitter…) oferă persoanelor aflate la distanţă posibilitatea de a se întâlni, de a forma grupuri pe baza afinităţilor, tot aşa cum se adună oamenii la sat sau la oraş, ca să schimbe o vorbă, de parcă ar fi unul lângă altul şi apropiaţi.
Dar – vom avea numeroase ocazii să repetăm lucrul acesta – acestor întâlniri şi acestor discuţii le lipsesc substanţa şi bogăţia celor reale. Noile media au întemeiat o societate paralelă, în parte reală, în parte virtuală, din care cel mai adesea lipsesc chipurile şi trupurile, cu întreaga lor densitate şi varietate de nuanţe şi sentimente pe care le oferă comunicării. Persoanele sunt în legătură permanentă, dar în acelaşi timp fiecare este ţintuit în faţa ecranului său şi despărţit de celelalte persoane în carne şi oase, chiar şi atunci când se află în imediată apropiere. În acest fel, fiecare om, chiar atunci când comunică cu alţii, până la urmă nu poate să simtă altceva decât un sentiment de solitudine, chiar de izolare, pe care încearcă la nesfârşit să‑l alunge citindu‑şi frenetic mesajele, aşteptând neliniştit să mai primească unul sau grăbindu‑se să mai trimită unul. Aici se vede că satul planetar nu mai e deloc un sat adevărat, pentru că vecinii nu sunt adevăraţi vecini, apropiaţii nu sunt apropiaţi de‑adevăratelea, iar prietenii nu sunt deloc prieteni adevăraţi.
Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Editura Sophia, 2018