Hipercomunicarea omului conectat, prin însuşi faptul că pune forma (comunicarea propriu‑zisă) mai presus de conţinut (natura mesajului transmis), indică îndeajuns de limpede finalitatea sa principală, şi anume aceea de a fi un subterfugiu pentru singurătate.
Nu e de mirare că noile media, în calitate de factori de comunicare pe cât se voieşte şi oricând se voieşte, s‑au dezvoltat într‑o societate ai cărei membri nu mai au atât de multe legături ca în societăţile tradiţionale, o societate în care generaţiile sunt în conflict, în care familiile se destramă, căsătoria e în criză şi uniunea familială instabilă, în care tot mai multe persoane, mai ales în oraşe, dar şi la ţară, trăiesc singure, nu doar când ajung la bătrâneţe, ci chiar la tinereţe. Este o izolare fizică, dar şi psihologică, intensificată de reducerea reperelor şi a valorilor comune pe baza cărora, odinioară, uşor se puteau stabili relaţii profunde. La adolescenţi, această izolare este accentuată de neînţelegerile, de conflictul dintre generaţii, induse de schimbările din societate (atât în privinţa valorilor, cât şi a tehnologiilor), care s‑au produs foarte rapid şi la care părinţii nu s‑au adaptat la fel de uşor precum copiii.
În mod paradoxal, hipercomunicarea nu rezolvă problema singurătăţii, ci într‑o anumită măsură o agravează. Pentru că, după cum vom vedea, ea instaurează o relaţie superficială, care nu atinge acele zone profunde ale personalităţii, unde se resimte sentimentul de singurătate, şi un contact virtual, care nu implică persoanele aflate în relaţie în deplina realitate a fiinţei lor.
Tocmai această lipsă de plenitudine a relaţiei, resimţită în planul calităţii, este cea care duce la înmulţirea relaţiilor în planul cantităţii, extindem relaţiile pe plan cantitativ, într‑o cursă neînfrânată, care nu ajunge niciodată la capătul ei.
Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Editura Sophia, 2018