Se înșală cel ce crede că-i neîntinat de patimi. Numai sfinții ajung curați, cu harul lui Dumnezeu, prin mare nevoință. Neștiutor și orb, lipsit de lumina ce-o dă traiul duhovnicesc, nu-și cunoaște boala. De voiește însă să viețuiască în Domnul, patimile i se arată sub chip de ispite; căci dracii ne ispitesc cu patimile noastre.
În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâtea ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracu nu-i prea mintos, şi-i sărac în momeli!
Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, o mică rugăciune…
Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neînţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.
O mare putere ni s-a dat ca să străbatem calea plină de osteneală fără poticnire, neprimejduiţi de deznădejde ori de moleşeală. Şi, călcând peste curse, să biruim duhurile nevăzute care ne războiesc. Şi să ajungem teferi la capătul doririi, adică la unirea cu Dumnezeu. E darul harului primit în Sfintele Taine – între care mari sunt Botezul şi Cuminecarea.
În vremea călătoriei tale, sileşte-te să ai folos duhovnicesc din orice lucru, văzând ce-i bun în el, neamăgit de chipul înşelător al plăcerii.
Vedem adesea cum oamenii îi fericesc pe cei ce mor pe neaşteptate, pentru că scapă de agonia morţii. Sfinţii Părinţi însă spun că e primejdios să mori fără să ai măcar o clipă timp să te găteşti de moarte; a-ţi cunoaşte ceasul morţii este un dar al lui Dumnezeu, pentru care trebuie să ne rugăm, cerându-I să ne dea timp de gătire ca să stăm cum se cuvine înaintea Lui.
Una dintre virtuţile de bază ale vieţii duhovniceşti este detaşarea. Sporirea în viaţa duhovnicească se manifestă mai puţin prin dobândiri strălucite, cât printr-o detaşare progresivă. Stareţul citează, privitor la aceasta, cuvântul părintelui Sofronie: „Îmbogăţirea noastră este o sărăcire”.
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale.
În toate slujbele Biserica se roagă prin textul ecteniilor și a rugăciunilor pentru „bunăstarea” tuturor. În rânduiala Tainei Cununiei această cerere este accentuată și mai mult, slujitorul cerând lui Dumnezeu să dăruiască mirilor „bunătăți în viața lor”, „sporire vieții”, „desfătarea bunătăților”, într-un cuvânt bunăstare în tot mersul lor lumesc spre veșnicie.
Frica de Dumnezeu şi frica „lumească” nu sunt două atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una şi aceeaşi atitudine fundamentală a omului, însă îndreptată spre ţeluri diferite.
Omul a fost creat cu trup şi suflet şi a primit suflarea de viaţă, pentru ca să primească Duhul şi să fie astfel cu totul înduhovnicit şi să trăiască în Duhul cu toată fiinţa lui. Numai îndeplinind aceasta, omul îşi împlineşte destinul, trăind potrivit adevăratei sale naturi: „Omul adevărat este omul duhovnicesc care este în noi”, scrie Clement Alexandrinul. Omul nu este om deplin şi nu trăieşte cu adevărat decât dacă trăieşte în Duhul; altfel el este mutilat, nedesăvârşit şi ca şi mort. Sfântul Irineu spune aceasta cu toată claritatea:
Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieţii; numai citeşte ziarul şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă.
Una dintre virtuţile de bază ale vieţii duhovniceşti este detaşarea. Sporirea în viaţa duhovnicească se manifestă mai puţin prin dobândiri strălucite, cât printr-o detaşare progresivă. Stareţul citează, privitor la aceasta, cuvântul părintelui Sofronie: „Îmbogăţirea noastră este o sărăcire”.
„În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea. Bunătatea deschide porțile raiului, smerenia ne duce înlăuntru, iar dragostea ni-L va arăta pe Dumnezeu.
Mânia este o a doua cauză a tristeţii, care fie că este o urmare directă a ei, fie că se manifestă ca ranchiună, în urma unei jigniri. Sfinţii Părinţi arată că pricina întristării omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine.