După cum tocmai am văzut, pentru homo communicans comunicarea în sine este mai importantă decât conţinutul acesteia. Este important şi chiar vital să comunici, nu contează ce şi cui. Comunicarea în sine răspunde unei nevoi, nu ceea ce avem de spus, de citit, de auzit ori de privit.
Lucrul acesta este în mod deosebit adevărat în cazul dependenţelor: cei care sunt dependenţi de televizor se pun în faţa lui mai înainte de a şti ce‑or să vadă, sau îl lasă să meargă aproape tot timpul, fără să le pese ce program urmăresc; cei care sunt dependenţi de Internet „intră pe Internet” fără să ştie de mai înainte ce caută, sau se exprimă pe forumuri fără să aibă ceva cu adevărat important de spus; cei dependenţi de telefon îl utilizează mai tot timpul pentru a spune banalităţi sau pur şi simplu pentru a fi în contact, ofertele speciale de convorbiri nelimitate în reţea favorizând chiar conexiuni permanente fără alt obiect decât conexiunea însăşi.
Nevoia de a fi în permanentă comunicare însă poate fi percepută, independent de aceste extreme, de asemenea în nevoia continuă de a verifica dacă s‑au primit noi mailuri sau SMS‑uri, de a verifica contul de Facebook sau cel de Twitter, în neliniştea pe care o produce faptul că a trecut ceva timp de când nu s‑au mai primit mailuri, sau de‑a dreptul panica produsă de un calculator aflat în pană, când nu mai există conexiune la Internet sau nu ne mai găsim mobilul.
Philippe Breton face parte dintre cei care au denunţat în modul cel mai viguros acest ataşament al omului modern faţă de „o comunicare lipsită de conţinut care ajunge să‑şi fie propria finalitate”. Înaintea lui, Jean Baudrillard a înregistrat această „comunicare de dragul comunicării”, a cărei „miză nu mai este mesajul, ci faptul că ea pur şi simplu comunică ceva”, constituind „o lume de socialitate vidă”, „care priveşte necontenit cu aviditate spectacolul propriei sale existenţe nesigure”.
Jean-Claude Larchet, Captivi in Internet, Editura Sophia, 2018