Idealul fiecărui creștin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieții veșnice. Până la întruparea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis și nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt. De aceea toți drepții Vechiului Testament așteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu.
„Doamne, bine este să fim noi aici”. (Matei 17, 4)
În fiecare an, la 6/19 august, prăznuim una dintre cele mai mari sărbători creștine – Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor.
Un tătic îndurerat, deznădăjduit, se înfățișează Domnului Hristos, avea o suferință maximă. Copilul său era demonizat, posedat de un duh, ne spune Evanghelistul Marcu, mut și surd, și care se manifesta foarte agresiv, violent, față de copil, dar și prin atmosfera pe care o crea prin aceste manifestări.
În pericopa evanghelică după Sfântul Apostol și Evanghelist Matei care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, ni se relatează una dintre cele mai „spectaculoase” minuni din viața Mântuitorului, umblarea pe mare, minune care a rămas și în mentalul culturii de consum a societății actuale secularizate.
Atunci când ne aflăm în întuneric, atunci când nu întrezărim nicio luminiță, atunci când nu mai avem niciun fel de orientare și trăim în agonie, suntem foarte atenți la orice zgomot, la orice glas pe care îl auzim în jurul nostru. Și orice cuvânt care vine de mai de aproape sau mai de departe, auzindu-l, ne dă motiv de speranță, ne dă o mică încredere și ne aduce în consecință o posibilă direcție, fie ea și firavă.
A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa şi până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”
Pornim meditația de astăzi de la o întrebare: cum ar fi lumea, cum ar fi viața noastră în general, dacă nu ar mai fi suferință, dacă n-ar mai fi boală, sărăcie, probleme în general?
Domnul nostru i-a chemat pe primii ucenici şi le-a zis că îi va face „pescari de oameni” (Matei 4,18 – 22). Cu simplitate şi statornicie le-a zis: „Această artă pe care voi o aveţi, de a pescui, aceasta de-acum va dobândi o altă dimensiune. Vă voi face pescari de oameni şi veniţi de Mă urmaţi”. Aceia, ca oameni simpli, au mers fără ca să cerceteze pe toate părţile acest fapt. […] Este nevoie de curaj şi de risc în viaţă ca să aflăm adevărul.
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi. (Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30)
„Părinte Sfinte, păzeşte-i întru numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum şi noi una suntem” (Ioan 17, 11)
La fel ca în pericopa samarinencei, tot aşa şi în pericopa evanghelică din Duminica Orbului, întrezărim cât de însemnate sunt adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi dreapta învăţătură pentru a dobândi prefacerea şi lărgirea inimii. În acelaşi timp, ne dăm seama cât de necesar este să ne recunoaştem sărăcia şi orbirea duhovnicească, precum şi neputinţa de a cuprinde cu mintea taina iubirii lui Dumnezeu, pentru a nu cădea în înşelare şi pentru ca însuflarea noastră să rămână pururi vie.
“…Sfântul Nicolae a fost făcător de minuni, adică a avut de la Dumnezeu darul de a face minuni. Care sunt minunile Sfântului Nicolae, puteţi să le vedeţi în sinaxarul său, care este foarte emoţionant.
Astăzi Biserica prăznuieşte praznic mucenicesc. De încercăm să vorbim despre Sfântul prăznuit, mai degrabă îi micşorăm măreţia. Acest Sfânt este slava Mucenicilor, lauda Sfinţilor, cinstea cerului şi a Bisericii biruitoare. Este prea marele Gheorghie. Nu există gură de creştin, de la vârsta cea pruncească până la ultima bătaie a inimii aflate pe moarte, care să nu cheme preadulcele-i nume. Nu există ţară creştină unde să nu existe fie şi ruine de biserică zidită întru pomenirea sa.
Astăzi este Duminica femeilor mironosițe și le cinstim și le sărbătorim pe acestea și, de asemenea, pe Iosif din Arimateea și pe Nicodim. Este foarte important faptul că femeile mironosițe au arătat o foarte mare dragoste față de Mântuitorul Hristos. Se mișcau și trăiau mai mult prin inima lor decât prin mintea lor. Sfântul Paisie Aghioritul spunea faptul că Apostolii, lucrând mai mult rațional, s-au închis în locașurile lor de frica iudeilor. Iar, femeile mironosițe, lucrând mai mult cu inima lor nu s-au înspăimântat și, cumpărând mir, de dimineață, au mers spre mormântul Domnului. Acest lucru înseamnă că atunci când ne îndreptăm către Hristos trebuie să ne îndreptăm mai mult cu inima decât cu mintea.
A rămas în popor sintagma „Toma necredinciosul”, dar necredința Sfântului Apostol este cu totul diferită față de necredința care e păcat sau împotrivire față de Duhul Sfânt. Reacția Sfântului Apostol Toma se explică mai degrabă printr‑o exigență impusă sieşi decât printr‑un act de lipsă de încredere în Domnul. Auzind de la ceilalți apostoli că L‑au văzut pe Domnul înviat, Toma a refuzat să creadă acestor mărturii şi a rostit cunoscutele cuvinte: „Până nu voi vedea rănile Sale şi până nu voi pune degetul meu în acestea, nu voi crede.”
„Litera omoară, iar duhul dă viaţă”.
Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt şi aştepta sosirea Lui şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte.
Cu cât ne apropiem de sfârșitul Postului, sfintele slujbe ne vorbesc tot mai vădit de Patimile cele mântuitoare ale Domnului. Această săptămână ne aduce aminte de căderea lui Adam și a întregului neam omenesc și apoi de pilda samarineanului milostiv, în care se oglindește această cădere și izbăvire. Cel căzut între tâlhari este omul Vechiului Testament, pe care nici Preoția, nici Legea nu l-au putut tămădui.