Domnul nostru i-a chemat pe primii ucenici şi le-a zis că îi va face „pescari de oameni” (Matei 4,18 – 22). Cu simplitate şi statornicie le-a zis: „Această artă pe care voi o aveţi, de a pescui, aceasta de-acum va dobândi o altă dimensiune. Vă voi face pescari de oameni şi veniţi de Mă urmaţi”. Aceia, ca oameni simpli, au mers fără ca să cerceteze pe toate părţile acest fapt. […] Este nevoie de curaj şi de risc în viaţă ca să aflăm adevărul.
Aşadar ucenicii, fără să stea mult pe gânduri, L-au urmat pe Domnul. Pentru că aveau un suflet viteaz. Astăzi însă lipseşte sufletul viteaz, astfel încât să jertfim toate pentru adevăr.
Domnul a spus că îi va face pescari de oameni. Aici se pune o problemă deosebită: „Bine, aceştia sunt nişte oameni fără scoală, nu cunosc nimic. Unde vor găsi această putinţă? Noi ştim că trebuie să fim înţelepţi, să cunoaştem toate sistemele pedagogice, să cunoaştem toată theologia ortodoxă pe dinafară, ca să-i ajutăm pe oameni, să le deschidem ochii”.
Însă Domnul nostru altceva ne arată prin chemarea apostolică a smeriţilor pescari: „Deştepţii” ne închid calea spre Dumnezeu, precum şi aşa-zişii „sfinţi” şi „luminaţi”. Acela care ne deschide calea este Hristos. Aşadar, dacă nu avem Duhul lui Dumnezeu, nu putem insufla niciun om. Iar pe acesta îl dă Domnul unde voieşte, ca dar, potrivit cu receptivitatea inimii. Nu este suficient, pentru ca să insufli un om, să-i explici care este theologia ortodoxă şi care este calea spre Dumnezeu, ci este nevoie să ai şi „deosebirea duhurilor”. Pentru că, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, diavolul „nu se teme” de curăţie; nu se teme diavolul de postire; nu se teme diavolul de culcatul pe jos, nu se teme diavolul de nimic, dacă toate acestea sunt făcute în favoarea lui. Dar ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul? Şi binele şi adevărul se poate să le săvârşim în favoarea diavolului. Astfel, peste toate trebuie să ne clarificăm înlăuntrul nostru mobilele şi scopul intenţiilor şi al faptelor noastre.
Oarecând au mers unii la avva Pimen ca să-i spună că episcopul locului este eretic şi l-au tulburat pe sfânt. Atunci avva le-a spus ucenicilor săi: „Să le faceţi o fiertură să mănânce şi să plece fraţii aceştia pentru că sunt smintiţi”.
Noi vrem să mântuim întreaga lume cu mintea noastră, cu teoriile noastre, fără să avem o legătură personală cu Dumnezeu. Fără cunoaşterea luptei duhovniceşti, fără cunoaşterea căii duhovniceşti, fără experienţa personală a păcatului şi a pocăinţei este cu neputinţă să-l insuflăm pe om.
Din ce motiv? Pur şi simplu, dacă nu trecem prin durerea personală a durerii absenţei şi a căutării lui Dumnezeu, nu ne va durea pentru niciun om şi vom sluji unui „adevăr”, care nu se află în legătură cu lupta duhovnicească personală şi cu adevărul personal al niciunui om.
Un pedagog care nu se împărtăşeşte personal cu elevul său şi cu copilul său, se limitează la dezvoltarea teoriilor. Dar fiecare om este cu totul diferit, prin urmare este nevoie de o abordare personală. Dacă abordez omul pe baza unui sistem de adevăruri şi teorii, nu voi dobândi o relaţie omenească. Precum un părinte care are mulţi copii. Dacă este adevărat, se apropie cu totul diferit de fiecare, analog cu adevărul său.
Parcursul personal către Dumnezeu şi către adevărul fiecărui om este cu totul particular şi reclamă nu cunoaşterea [teoretică a] adevărului, ci experierea lui Dumnezeu. Una este cunoaşterea cerebrală a adevărului şi altceva cunoaşterea lui Dumnezeu.
Prin urmare, Domnul de ce nu S-a apropiat de înţelepţii religiei din acea epocă şi i-a ales pe cei fără carte? Pentru că erau oameni neprihăniţi. Nu se întipărise în mintea lor niciun fel de falsă teorie religioasă. Erau „curaţi”, de aceea vedeau în chip neştirbit adevărul lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur mai subliniază şi altceva: „Domnul i-a ales pe cei neprihăniţi ca să nu se mândrească că au avut ceva al lor ca să dea, sau că au izbutit ceva al lor, ci că toate au fost ale harului”. Pentru ce s-ar fi putut mândri pescarul? Doar era fără carte, neînvăţat. Cum făcea el minunile? Cum vorbea el limbi străine? Cum lumina oamenii? Aşa grăia pescarul: „Nimic nu este al meu, toate sunt ale lui Dumnezeu”. Şi continuă cutremurându-ne, depăşind orice fel de măsură morală, Sfântul Ioan Gură de Aur, şi zice: „Dacă Dumnezeu îl voieşte pe careva păstor, mai întâi îl smereşte. Mai întâi îl face să guste eşecul său personal, să-şi vadă halul dezastruos în care se află“. Prin urmare, pedagogul corect este cel zdrobit, cel pierdut.
Oamenii morali, aflaţi pe locuri înalte şi „pe tron şezând” sunt uneori oameni problematici. Pentru că funcţionează pe baza propriilor lor măsuri cu privire la adevăr şi la morală. Dar după ce măsură suntem chemaţi să funcţionăm? Nu după concepţiile şi teoriile noastre, ci după ale duhului şi ale voii lui Dumnezeu pentru fiecare persoană.
[…] Totdeauna este viu Dumnezeu şi totdeauna lucrează Dumnezeu, prin urmare, în fiecare situaţie ne luminează Dumnezeu – mai ales dacă suntem deschişi la Acesta, iar nu la mintea noastră -, ce anume trebuie să facem şi cum să abordăm fiecare om. Aceasta presupune simţirea şi conştientizarea zdrobirii şi a eşecului. Să-i spunem lui Dumnezeu „nu ştiu ce fac, sunt pierdut; vino Tu şi condu lucrurile”.
Dacă avem copii şi îi vom creşte încătuşaţi, potrivit propriilor noastre concepţii, ne vom îmbolnăvi şi noi şi copiii. Trebuie mai întâi să ne limpezim înlăuntrul nostru, care este raţiunea pentru care trăim, care este raţiunea pentru care avem copii, care este raţiunea pentru care predicăm, care este raţiunea pentru care îi slujim pe oameni. Este reală căutarea lui Dumnezeu? Este reală biruinţa asupra morţii? Este adevărată dorirea noastră pentru tămăduirea omului?
Dacă da, atunci altă abordare ne va da Dumnezeu. Prima simţire care apare din această abordare este libertatea; nu mai suntem neliniştiţi (angoasaţi), dacă vom reuşi sau vom avea un eşec, nici nu-l vom sufoca pe om cu orice preţ, ca să-l schimbăm. Pentru că dacă noi am învăţat cu adevărat calea duhovnicească şi nu este vorba doar de o baricadare religioasă a noastră cu un conţinut psihologic, ci este o abordare adevărată a lui Dumnezeu, simţim tragismul omului.
Ceea ce spune Apostolul Pavel: „Toţi am păcătuit”. Simţim starea noastră dezastruoasă. Simţim ce înseamnă iadul. Ce înseamnă harul lui Dumnezeu. Şi atunci omul este mişcat lăuntric. Se subţiază sufletul său şi nu suportă ca să fie cineva în iad.
Dacă noi cu uşurinţă afurisim şi-i trimitem pe oameni „în focul iadului” este pentru că noi trăim focul iadului, pentru că nu am gustat cu adevărat ce înseamnă harul lui Dumnezeu.
Vreţi să distingem când suntem în duhul lui Dumnezeu, sau care oameni lucrează în duhul lui Dumnezeu şi care nu? Să ne amintim un semn sigur: Dacă unui oarecare om, unui decăzut care este în starea lui mizerabilă, îi dă nădejdea că poate să fie sau să devină înger şi-i dezvoltă lucrurile pozitive, îi dă nădejde în Dumnezeu, acesta este al lui Dumnezeu.
[…]
Noi, aşadar, căutăm cele pozitive ale oamenilor, ca să-i încurajăm pe calea spre Dumnezeu, nu ca să justificăm păcatele lor. Suntem adevăraţi şi le dăm curaj; şi astfel se odihneşte inima noastră şi ne rugăm.
Atunci când începem să abordăm lucrurile în mod raţionalist, ce este corect şi ce este greşit, suntem sufocaţi şi îi sufocăm pe alţii. Pentru că nu-L interesează pe Dumnezeu ce este corect şi ce este greşit. Sau, mai degrabă, Dumnezeu depăşeşte aceste scheme morale. Dumnezeu deschide orizontul pentru ce este viaţă şi ce este moarte. Ce este lumină si ce este întuneric.
Când ne dăruieşte această simţire, atunci această experiere a lui Dumnezeu ne naşte nevoia de a sluji binele şi de a ne afla în ethosul lui Dumnezeu, adică în morala cea dreaptă, nu pentru că ne sileşte cineva, ci pentru ca să păzim viaţa care ne-a fost descoperită (revelată).
Drept pentru care înţelegem, atunci când Domnul nostru zice: „Veniţi şi vă voi face pescari de oameni”, că trebuie să fim pescari. Aşadar, să făgăduim propria noastră cunoaştere, propria noastră virtute, propria noastră înţelepciune şi să nu socotim că Dumnezeu este un dat (fapt) în inima noastră, ci întru priveghere totdeauna să-L căutăm pe Dumnezeu şi să ne zdrobim inima.
Să avem această simţire a zdrobirii şi să nu fim foarte erudiţi. Să vrem ca toată lumea să se mântuiască şi să ne doară pentru „cel mai de pe urmă frate” al nostru. […] Aşadar, dacă inima noastră nu-l iubeşte pe cel din afara Bisericii, dacă inima noastră nu doreşte mântuirea criminalului, dacă inima noastră se simte liniştită când există oameni eretici şi-i rânduim frumos în afara Bisericii, iar noi ne adormim conştiinţa că suntem ortodocşi, dacă preferăm acest comportament, nu va putea niciodată să „se trezească” duhul lui Dumnezeu şi nu vom putea niciodată să insuflam vreun om.
Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016