Astăzi, când nu doar o armată, ci orice „semen” de lângă mine poate provoca un dezastru, ne este cu atât mai limpede că numai chemarea Părintelui Iubirii pentru toţi copiii Lui din lume, „fii în Fiul Lui” născut în peştera Bethleemului, ne salvează din „umbra morţii”, spre viaţă.
Prăznuim, toţi creştinii, coborârea lui Dumnezeu la noi, în Lumina Iubirii.
Sfântul Grigorie Teologul, „cântăreţul iubirii Treimii”, proclamă:
În peşteră Te-ai sălăşluit, Hristoase Dumnezeule, ieslea Te-a primit, păstorii şi magii Ţi s-au închinat” (Stihiră la stihoavnă). Văzând neamul omenesc pierind din pricina păcatelor, Fiul lui Dumnezeu Se pogoară pe pământ. „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Unul-Născut…ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5).
Frați și părinți, deja se apropie Nașterea Domnului și ziua bucuriei este la uși. Căci este bucurie mare cum nu a mai fost din veac, că Fiul lui Dumnezeu vine la noi, nu prin ghicituri și simboluri, precum S-a arătat odinioară părinților, ci vine prin naștere din Fecioara, arătându-Se nouă în Persoană. Nimic nu este mai fericit decât aceasta, în neamurile neamurilor, nici mai minunat în toate cele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut din veac.
Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1).
a) Hristos în Gadara
Evanghelistul Matei ne spune că erau doi demonizaţi în Gadara (v. Matei 8, 28), în timp ce Luca prezintă doar un demonizat (v. Luca 8,27). La urma urmei, cine spune „adevărul”? Se pare că demonizaţii erau doi, dar doar unul avea înăuntru mulţi demoni (v. Luca 8, 30) şi Luca se concentrează pe acesta. Apoi, pe de o parte Matei povesteşte de doi demonizaţi în ţinutul gherghesenilor, pe când Luca menţionează ţinutul gadarenilor.
a) Agricultorul şi câmpul
Această parabolă a fost spusă la începutul primului an al activităţii publice a Domnului. În ziua aceea a ieşit Iisus din casă şi S-a aşezat pe ţărmul mării şi s-au adunat la El mulţimi numeroase, aşa încât El a intrat în luntre şi stătea în ea şi toată mulţimea şedea pe ţărm. Şi multe lucruri le-a grăit El în parabole (Matei 13,1-3). Tot de aici a rostit şi parabola aceasta a semănătorului. Să notăm că în vremea aceea şi până de curând semănatul grâului nu se făcea, precum se face astăzi, mecanizat.
Este sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului. Ziua aceasta ne oferă o lecţie despre cum să ne rugăm astfel încât rugăciunea noastră să fie primită de Domnul. Trebuie să ne rugăm acasă, apoi şi pe drumul spre biserică. Ajungând la biserică, se fac trei închinăciuni, rostind: „Intra-voi în casa Ta, Doamne…, închină-mă-voi în biserica Ta cea sfântă.” Îngerul bisericii îl scrie pe cel venit de la începutul slujbei şi care a rămas până la sfârşit. Închinarea se face astfel: în zilele de rând închinăciune până la pământ, în zi de sărbătoare, până la brâu.
Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumeră precum urmează:
Prima: neluarea în seamă, ignorarea.
Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).
O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ți-se un cuvânt de supărare ori facându-ți-se o dojană?
Crucea lui Hristos a fost scară a suirii din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos. Pentru noi, ea este scară a suirii la cer îndată după desfacerea sufletului de trup, însă pe ea se suie doar cei ce s-au obişnuit să umble sub cruce în viaţa de acum.
Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, dar pentru cei mântuiţi este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1,18)
Ce gând bun a pus Domnul în inima celor ce au ctitorit biserica aceasta, să o închine slavei Crucii Lui! Cât de mângâietor este acest lucru pentru cei vii şi cât de mângâietor pentru cei adormiţi! Cât de multă hrană pentru credinţă aduce această îmbinare a slavei înălţării Crucii cu vremelnica odihnă a rămăşiţelor noastre pământeşti după ieşirea din această viaţă! Vă amintesc icoana noastră plină de înţelesuri care înfăţişează învierea! Acolo e zugrăvită Crucea, care cu capătul de jos se pogoară până în iad, iar cu braţele se sprijină pe pământ… Pe partea de jos, ce se pogoară în iad, suie protopărinţii – Adam şi Eva… iar după ei şi ceilalţi drepţi, traşi de dreapta Domnului, Care stă pe capătul de sus. Cred că înţelegeţi sensul acestei reprezentări!
„Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă” (Matei 25, 27)
Creştinul este asemenea unui schimbător de bani
Aşa a grăit domnul către sluga sa cea leneşă şi aşa va grăi Hristos, Domnul nostru, fiecăruia dintre noi, când va veni la judecată şi va cere banii Săi cu dobândă.
Frați și părinți, puțin închizând ochii cei sensibili, să ni-i ridicăm pe cei ai minții și să vedem în chip înțelegător pe Maica lui Dumnezeu. Căci a venit ca un cer însuflețit purtând în brațe pe soarele dreptății, ca să-i lumineze și să-i încălzească pe credincioșii care aleargă la scăparea ei. Și dacă soarele cel sensibil a știut să lumineze și să încălzească, să usuce și să ardă, cu cât mai mult a știut să facă acestea soarele dreptății cel mai înainte de soare.
A venit ca o tărie, purtând în brațe steaua cea din Iacob, pentru ca și noi, precum magii, lepădând toate plăcerile cele trupești să-i urmăm Lui în curăție și să I ne închinăm cu credință. A venit ca o scară avându-L pe Domnul întărit în ea, ca să întărească și să izbăvească din stricăciune firea omenească.
„Să iubeşti pe aproapele tău, ca însuţi pe tine” (Mat 22, 38)
Pavel, ca model al adevăratei iubiri către aproapele
Sfântul Pavel, care, – deşi om, – s-a răpit pana la al treilea cer şi a întrecut pe îngeri şi pe Arhangheli, ne îndeamnă într-un loc, ca să urmăm lui şi cu dânsul lui Hristos, zicând: „Următori fiţi mie, precum şi eu lui Hristos (I Cor. 11, 1). În alt loc dimpotrivă el tace despre persoana sa şi deodată ne duce la Dumnezeu, când zice: „fiţi următori lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi” (Efes. 5, 1).
Fariseii, fireşte, au înţeles numaidecât, şi saducheii o dată cu ei, încotro bătea pilda lucrătorilor celor răi. Şi nici că era greu de tălmăcit o parabolă atât de transparentă. De vreme ce acei cărora le fusese încredinţată via (adică le-a fost rezervată revelaţia şi cu strămoşii cărora a fost încheiat legământul) s-au arătat nevrednici de încrederea ce li se dovedise şi de misiunea pe care o primiseră, ce altceva putea să urmeze decât înlocuirea lor cu alţii în stare a da la timpul sorocit roadele cele bune?
S-a spus că astăzi, când fiinţe sfinte, contemporane nouă, precum părinţii noştri duhovniceşti Porfirie, Paisie, Iacob, Sofronie, Epifanie au adormit în Domnul, părăsind această viaţă, suntem mai săraci.
Cred că dimpotrivă, suntem mai bogaţi şi mai fericiţi, fiindcă aceşti sfinţi, eliberaţi de limitele trupeşti şi de dependenţa biologică, continuă a se afla printre noi, însoţindu-ne paşii în viaţă. Însă, aşa cum e şi firesc, noi suntem aceia care nu le putem simţi şi nu le putem trăi prezenţa duhovnicească, tocmai din pricina neputinţei simţurilor şi a percepţiilor noastre.
Odată când m-am dus la Părintele Porfirie i-am spus: „Părinte, să vă gândiţi mereu la noi şi să vă rugaţi pentru noi, căci avem mare nevoie. Îndeosebi să vă gândiţi la noi în ceasurile nopţii, când se stinge zgomotul vieţii şi când încercăm să comunicăm cu noi înşine şi cu Dumnezeu”. Auzind acestea, părintele mi-a răspuns: Între noi nu e nici o distanţă.
1. Vrând eu să laud, prealăudată, preasfânta ta adormire cea mai presus de cinste, învrednicește-mă de iertare și dăruiește-mi cuvânt potrivit, ceea ce ai zămislit și născut în chip de negrăit pe Cuvântul cel negrăit și la El ai plecat astăzi în chip nepovestit și ți-ai dat duhul tău cel cu totul fără de prihană în mâinile Lui, ale Celui Care a binevoit în chip străin să fie ținut în sfintele tale brațe ca un Prunc. Căci cel ce vrea să te laude pe tine are cu adevărat nevoie de dumnezeiesc cuvânt care să răsune până la margini și de ochi înțelegători care să poată să vadă înălțimea ta, curată de Dumnezeu fericită, și de o limbă de înger care să poată să laude minunile tale în chip mai presus de fire.
Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.
Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.
Prăznuind Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem datori să ne însuşim însemnătatea ei şi să dăm chip în noi înţelesului ei. Nu pentru Sine însuşi a arătat Domnul, prin Schimbarea la Faţă, slava Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel slăvit dinainte de veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava Schimbării Lui la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: „Iată cum o să fiţi!”
Adevărat e cuvântul Domnului! Fără îndoială, aşa sunt meniţi să fie toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom arăta de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după învierea tuturor şi după reorânduirea a toate; ne vom arăta când vom fi vrednici de aceasta.