a) Agricultorul şi câmpul
Această parabolă a fost spusă la începutul primului an al activităţii publice a Domnului. În ziua aceea a ieşit Iisus din casă şi S-a aşezat pe ţărmul mării şi s-au adunat la El mulţimi numeroase, aşa încât El a intrat în luntre şi stătea în ea şi toată mulţimea şedea pe ţărm. Şi multe lucruri le-a grăit El în parabole (Matei 13,1-3). Tot de aici a rostit şi parabola aceasta a semănătorului. Să notăm că în vremea aceea şi până de curând semănatul grâului nu se făcea, precum se face astăzi, mecanizat. Atunci lucrau câmpul cu animalele, în timp ce semănatul se făcea cu mâna, cu o anume tehnică, aşa încât seminţele să cadă uniform pe tot câmpul. Această imagine o aveau în minte iudeii când L-au auzit pe Hristos rostind această parabolă.
Însă agricultorul, înainte de a semăna câmpul, trebuia să-l pregătească: să-l cureţe, să-i scoată pietrele sau buruienile, să-l are şi de abia apoi să semene. Nimeni nu seamănă pe un câmp nepregătit. Şi totuşi, Hristos ne prezintă în această parabolă un agricultor care seamănă pe un câmp fără să ne spună că l-a pregătit. Şi desigur nu întâmplător, deoarece agricultorul din această parabolă este El, Iisus Hristos, în timp ce câmpul este sufletul nostru. Pregătirea sufletului nostru pentru că sămânţa să fie primită este sarcina noastră, şi nu a lui Hristos, Care nu intervine în cele „intime” ale noastre. Noi singuri trebuie să scoatem pietrele şi buruienile dinăuntru, aşa încât să putem primi sămânţa. Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările! (Matei 3, 3).
Şi în timp ce semănătorul semăna, o sămânţă a căzut pe drum, alta pe piatră, alta între buruieni şi alta în pământ bun. Agricultorul dorea, desigur, ca toate seminţele să cadă pe pământul cel bun.
Însă ele n-au căzut aşa, pentru că nu tot pământul era bun. Iar Hristos, în continuare, a explicat ucenicilor Săi: seminţele care au căzut pe drum sunt cei care au auzit cuvântul lui Dumnezeu, dar la care a venit diavolul şi le-a luat din inimile lor, pentru a nu crede. Hristos nu spune întâmplător că seminţele au căzut pe drum, şi nu în apă sau pe lemn. Vrea, cu această imagine, să prezinte felul omului, care şi-a făcut din inimă sa „trecere liberă”. Oricine vrea intră şi iese cum vrea. Intră şi sămânţa cuvântului dumnezeiesc, dar intră şi diavolul şi strică sămânţa.
Seminţele care au căzut în pământ pietruit sunt cei care ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar nu au rădăcină. De aceea, cred pentru puţin şi, când vine vremea încercării, se îndepărtează. Aceştia sunt cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu cu uşurătate, cu un entuziasm exterior. „Aa, bine! Bine!”, zic ei. Şi după ce se dezumflă entuziasmul, se fac precum frunzele îngălbenite ce cad din pom la primă adiere de vânt şi se pierd.
Seminţele care au căzut între buruieni sunt cei care au ascultat cuvântul, dar sunt copleşiţi de griji, de bogăţie sau de desfătările vieţii, înecându-se în acestea, şi nu rodesc. Pentru ca seminţele să prindă în pământ, au nevoie de grija noastră – să le udăm şi celelalte -, altfel, nu vor rodi. Aşa se întâmplă şi cu cuvântul lui Dumnezeu.
Când doar îl auzim, fără să-l „udăm”, fără adică să ne îngrijim să facem şi în faptă, în trăire, rugăciune, studiu, nu duce la nici un rezultat. Suntem vinovaţi înaintea lui Hristos pentru această indiferenţă: că am lăsat să se usuce în noi sămânţa dumnezeiescului cuvânt.
Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt cei care au auzit cuvântul şi, cu inimă bună, îl păstrează înăuntru şi rodesc cu răbdare. Sămânţa aceasta rodeşte nu pentru că a căzut întâmplător pe un pământ bun, ci pentru că este îngrijită cu răbdare (v. Luca 8,15). Pentru că sunt îndeplinite condiţiile potrivite: rugăciunea, viaţa curată şi celelalte.
Altfel, sămânţa nu aduce rod. Aşa se întâmplă şi cu bobul de grâu: nu ajunge doar să cadă în pământ bun şi gata! Agricultorul trebuie să arunce îngrăşăminte, să plivească de buruieni şi celelalte. Toate acestea necesită străduinţă şi răbdare. Hristos continuă să semene. Seamănă şi în pământul nostru. Şi vrea că sămânţa Sa mântuitoare să cadă întotdeauna pe pământ bun, pentru a aduce roadă multă. Să facem deci din inima noastră pământ bun! Să ne străduim toată viaţa, cu răbdare, spre bucuria Domnului nostru Iisus Hristos!
b) Cel mai prost pământ
Iisus ne-a spus în pilda aceasta că cele mai multe seminţe au căzut aiurea: pe drum, pe pietre, în buruieni. Cele mai puţine au căzut în pământ bun şi au adus roadă. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, gândindu-se la asta, comentează: „Trei sferturi din sămânţa folosită de agricultor s-a pierdut. Doar un sfert a adus roadă. Iar Hristos ştia asta de la început. În ciuda acestui fapt, continuă să semene, învăţându-ne pe noi să nu fim dezamăgiţi de rezultate, ci să continuăm să semănăm cuvântul lui Dumnezeu cu inimă largă. Şi, un alt lucru important, seminţele care s-au pierdut nu s-au pierdut toate în aceeaşi parte. Unele s-au pierdut pentru că au căzut pe piatră, altele pentru că au căzut între buruieni şi altele pentru că au căzut pe drum. Lucru ce înseamnă că drumul pierzaniei nu este unul singur pentru toţi. Nu e un singur drum care conduce la iad.”
Oricât de bună ar fi sămânţa, când cade pe drum, pe pietre, în buruieni, nu prinde, ci se usucă, şi pentru asta nu e răspunzătoare sămânţa. Asta înseamnă că oricât de bun ar fi predicatorul cuvântului dumnezeiesc, atunci când vorbeşte pe drumuri, prin pietre, prin buruieni, nu va avea rezultatul dorit. Un exemplu cutremurător: predica desăvârşită rostită pe pământ a fost rostită de Iisus Hristos. Nimeni nu a vorbit cu atâta înţelepciune, cu atâta discernământ, cu atâta dragoste, cu atâta bunătate, aşa cum a vorbit Hristos. Insă fariseii, care erau un mare nimic înaintea Domnului, nu s-au folosit de predica Lui câtuşi de puţin. Nu i-a atins deloc. Parcă Hristos vorbea pietrelor neînsufleţite. Şi sigur nu era de vină pentru asta înţelepciunea, adică Hristos, ci erau de vină cei care ascultau înţelepciunea. Asta ne dă ocazia să spunem că nu preoţii sunt de vină că oamenii nu merg la biserică, ci oamenii care şi-au făcut din inimile lor pietre, drumuri şi bălării.
Dimpotrivă, oricât de slabă ar fi sămânţa, când cade în pământ bun tot va produce ceva, chiar dacă mai puţin. Lucru ce înseamnă că oricât de slab ar vorbi un predicator al Domnului, ascultătorul care îl aude cu inimă bună, cu inimă largă, tot va prinde ceva să se folosească, deoarece îi cere inima. E precum cel însetat: dacă va găsi un ciorchine de strugure în care o boabă e bună şi zece stricate, le va arunca pe cele zece şi o va mânca pe cea bună, pentru că îi cere organismul. Se poate deci ca predicatorul cuvântului dumnezeiesc să ne spună zece cuvinte nefolositoare şi doar unul bun. Cel care însetează însă, care are o dispoziţie să audă ceva folositor, va răpi şi acest singur cuvânt bun şi-l va pune în faptă. în timp ce acela care are o dispoziţie rea va arunca acest cuvânt bun şi se va lipi de cele zece cuvinte nefolositoare.
Cel mai rău nu este însă că sămânţa să cadă pe piatră, pe drum sau pe buruieni, ci cel mai rău este ca acela în care cade să aibă un „mecanism” satanic care să nu lase sămânţa să cadă nici măcar pe piatră sau pe drum sau în buruieni, ci să o spulbere departe, înainte de a cădea pe pământ. Acela îşi închide de la început urechile pentru a nu auzi cuvântul mântuitor al Domnului. Un exemplu înfricoşător: întâiul Mucenic Ştefan s-a apărat împotriva sinedriului, iar aceştia, deşi au văzut faţa lui ca o faţă de înger (Fapte 6,15), auzind acest înger vorbind despre Hristos, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui (Fapte 7, 54). Apoi strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi într-un cuget s-au năpustit asupra lui şi, scoţându-l afară din cetate, îl loveau cu pietre (Fapte 7, 57-58).
În această situaţie înfricoşătoare au ajuns şi fariseii. Nu suportau să audă cuvintele lui Hristos. De cum Hristos îşi deschidea sfânta Lui gură, aceştia se înfuriau şi îl atacau. De câte ori n-aa încercat să-L omoare din pricina cuvintelor Lui! (v. Ioan 10, 31). Şi pentru că în popor ei erau „crema” evlaviei, iată decăderea omului! Astfel de oameni există mereu, pretutindeni, şi astăzi.
Îmi amintesc că în urmă cu câţiva ani, mergând cu treburi prin Atena, s-a apropiat de mine un tânăr care m-a întrebat:
– Ce credeţi despre reîncarnare?
– De unde ştii că după moarte există reîncarnare?, l-am întrebat la rândul meu. Ai murit ca să vezi?
– Dar tu de unde ştii că nu este? Ai murit ca să vezi?
– Suntem în mijlocul drumului şi nu putem continua aici discuţia. Doar un lucru vă spun. Precum vedeţi, sunt cleric ortodox şi cred în învăţătura lui Hristos care îmi spune că există Raiul şi iadul. Sunt deci sigur că după moarte nu există reîncarnare. Tu doar gândeşte-te, dacă există iadul, care va fi soarta ta!
– Eşti obsedat!, mi-a strigat furios.
Apoi a fugit de lângă mine.
Dumnezeu să ne păzească de astfel de cădere, de astfel de moarte duhovnicească!
c) Predicator şi ascultător
Agricultorul se duce la câmp uneori să sape, alteori să semene, alteori să secere. în această pildă, el a mers să semene. Pentru că Cel Care a ieşit să semene era Hristos. A venit pe pământ pentru a semăna, şi nu pentru a culege. El continuă să semene prin „reprezentanţii” Săi, preoţii, şi va semăna până la a Doua Venire. Cu adevărat o mare răspundere pentru noi, preoţii, care semănăm în numele lui Hristos!
Ar trebui să ştim că cuvintele noastre în sine înrâuresc auditorul nostru în jur de 7%; tonul vocii noastre în jur de 23%, iar poziţia şi manifestarea trupului nostru 70%. Adică ceea ce acţionează cu cea mai mare înrâurire asupra ascultătorilor noştri este limbajul trupului, care se direcţionează dinăuntrul nostru în măsura în care credem ceea ce spunem şi se întipăreşte inconştient în mişcările mâinilor noastre, în expresia feţei noastre, în „jocul” ochilor noştri. Copilaşii, chiar şi pruncii, înţeleg dacă-i iubim sau nu din limbajul trupului. Nici măcar pe aceştia nu putem să-i prostim.
Lucru ce înseamnă că, dacă vrem, ca preoţi, ca predica” noastră să aducă roadă, va trebui să avem şi trăire duhovnicească, aşa încât predica noastră să izvorască din inima noastră, nu doar din mintea noastră. „Cuvântul despre virtute are nevoie de o inimă curată şi liberă de lucrurile acestei lumi. Aşa cum apă dintr-o pictură nu ne poate astâmpăra setea, aşa şi cel care predică fără să împlinească nu ne poate alina. însă cel care învaţă virtutea din propria virtute, acela o predă şi ascultătorului, precum ar da altuia ceva de-al său, şi astfel cuvântul lui ajunge în inima celuilalt.”
Fără această vieţuire suntem chiar periculoşi pentru poporul lui Dumnezeu, deoarece putem amesteca sfintele Sale cuvinte cu feluritele lucruri adunate înăuntrul nostru şi să prezentăm poporului această compoziţie ca fiind cuvântul lui Dumnezeu şi voia Lui cea sfântă. În loc să prezentăm doar cuvântul preasfânt şi mântuitor al Domnului, vom oferi în acest cuvânt şi elementele patimilor necurate şi prejudecăţile noastre, şi astfel vom adăpa poporul lui Dumnezeu cu apă tulbure, cu tot ceea ce afectează progresul duhovnicesc şi chiar mântuirea lor. Oile Mele păşteau ceea ce călcaseră picioarele voastre şi beau apa tulburată de ale voastre picioare (Iezechiel 34,19).
Acelaşi lucru se poate întâmpla şi din partea poporului: să aştepte de la predică „odihnă”, mângâiere şi alintare a patimilor şi a prejudecăţilor, şi nu eliberarea de ele. Când Hristos vorbea despre iubirea de arginţi, fariseii, care-L ascultau, au început să-L batjocorească, pentru că erau ei înşişi iubitori de arginţi. Şi pe toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de arginţi, şi-L luau în bătaie de joc (Luca 16,14). Vedeţi? În loc să se problematizeze datorită cuvintelor Domnului, se înfruntau cu El. Aşa cum a făcut şi o doamnă pe care am cunoscut-o. Văzându-şi în oglindă faţa plină de bube, s-a înfuriat. Şi, în loc să încerce să facă ceva pentru faţa ei, pentru a arăta mai bine, a dat un pumn în oglindă şi a spart-o. Şi a rămas cu falsă impresie că e frumoasă şi plăcută.
Dimpotrivă, dacă predicatorul va justifica iubirea de arginţi, iubitorii de arginţi vor spune: „Bravo, e frumos ce ne spui!”, pentru că exact acele cuvinte ar alinta patima lor.
Asta ar trebui să ne facă să ne întrebăm care este motivul pentru care spunem cu entuziasm: „Astăzi am auzit la biserică o predică bună!” Nu cumva predica ne-a satisfăcut patimile şi prejudecăţile? Nu cumva o altă predică nu ne-a plăcut deoarece ne-a deranjat patimile şi prejudecăţile? „Le zici într-un asemenea fel, încât îmi trezeşti conştiinţa! Dar eu nu vreau astfel de trezire, şi nu voi reveni!” îmi zicea în 1986 un tânăr, în urma unei predici, şi era pe deplin sincer. „Nu sunt problematizat de ceea ce nu înţeleg din Scriptură, ci de cele pe care le înţeleg”, spunea cu înţeles Mark Twain.
Şi nu e doar atât. În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur erau unii care voiau predici „de nivel înalt”, într-o limbă elevată, cu cuvinte alese, dovadă a sărăciei lor duhovniceşti. Iar Sfântul Ioan îi certa cu asprime pentru scăderea lor: „Nu vreţi să auziţi cuvinte de evlavie, ci mulţumitoare, cu efecte oratorice, ca şi cum aţi asculta cântăreţi şi instrumentişti celebri”. Şi continuă: „Asta distruge Biserica.”
Şi, în final, un lucru atât de important: Cuviosul părinte Paisie spunea că nu ajunge doar să spunem lucruri frumoase sau bune, ci va trebui să le spunem şi într-un mod bun, altfel îl vom răni pe ascultător. I-a spus într-o zi unui scriitor care scrisese lucruri frumoase, dar pe un ton aspru: „Tu arunci celorlalţi cununi aurite şi împodobite, dar aşa cum le arunci, spargi capete. Şi nu doar pe cele sensibile, ci şi pe cele sănătoase.”
Foarte mare este responsabilitatea noastră, a preoţilor, înaintea lui Hristos. Va trebui să fim mereu foarte atenţi la ceea ce oferim ca hrană poporului înfometat al lui Dumnezeu, dar şi cum oferim. Să ne învrednicească Domnul aşa încât să oferim mereu poporului Său hrana cea sănătoasă şi hrănitoare!
Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Taine și descoperiri în Evangheliile Duminicilor, Editura de suflet, Editura Tabor