Pentru a avea mintea şi inima în pace înaintea judecăţii lui Dumnezeu trebuie să nu facem nimic care ar putea stingheri pe altul. Trebuie să ne câştigăm viaţa singuri, prin munca noastră.
Prin credință înțelegem tainele care depășesc puterile minții: „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evrei 11, 3).
Prin credință, sufletul nostru se ridică până la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, ne putem mântui.
Societatea noastră civilizată a adus drepturile femeii, dar Domnul Iisus a adus respectul ei.
Să știți că mântuirea nu constă în a afișa lui Dumnezeu un paravan colorat, oricât de frumos ar fi, nu este nici în a ne moraliza: „a, păi dacă nu faci asta, nu știu ce”. Nu! Linia duhovnicească și mântuirea este una: a conștientiza ceea ce sunt și a înțelege că Dumnezeu este Cel care mă curăță, nu eu. Eu cer curăția, eu vreau curăția, eu mă nevoiesc ca să devin un om curat, dar să nu credem că nevoința mea, că tot ce fac eu, și facerile mele mă vor curați.
Păcatele cele mărunte sunt disprețuite de către mulți ca fiind de mică importanță și inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să meargă credinciosul la vreun oarecare duhovnic neîncercat și să audă, spre mirarea lui, următorul fapt: „Acesta nu este păcat. Spune ceva mai substanțial!”. Firește, creștinul va pleca nemulțumit de la un asemenea duhovnic.
Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu.
Privind la tot ce se petrece în lume, în ţara noastră, în Biserică şi în noi înşine, am avea acum de ce să deznădăjduim, dacă făgăduinţele şi adevărurile lui Dumnezeu cele veşnice, neschimbate şi dătătoare de viaţă nu ne-ar arăta scopul vieţii – căutarea lui Dumnezeu Cel veşnic Viu.
Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut.
De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?
Cine se mândrește cu ceva este potrivnic al lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne-a dat pildă a smereniei celei mai adânci atunci când, încingându-Se cu ștergar, a spălat picioarele ucenicilor.
(…) Gândesc că nu este acum nici o nevoie să-ţi scot la iveală clipele când harul lui Dumnezeu a fost cu mata. Mai important este să-ţi îndreptezi luarea-aminte la altceva, şi anume: Greşala – şi a mea, şi a matale – constă în faptul că mai bine îţi este să uiţi de har, iar nu să urmăreşti atât de îndeaproape lucrările lui.