Se spune că bucuria adevărată e profundă și, cu toate acestea, e atât de trecătoare. De ce n-o putem fixa, de ce nu o putem opri în loc?
Oamenii cu adevărat fericiți nu știu că sunt fericiți fiindcă își măsoară fericirea în fericirea celorlalți
Articole
Păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, amenințător, atotputernic și tare departe
Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu ești altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiției tale pământești. Prin aceasta și tu ești fiu al lui Dumnezeu. Ne-a dat și nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conștient și trăiește această evidență interioară și pe celălalt plan al existenței, unuia ca acela niciun rău nu i se mai poate întâmpla.
Smerește-te cu toți și sub toți, dacă voiești a slăvi pe Dumnezeu
Acesta-i fundamentul tuturor virtuților, Dumnezeu ne-a făcut din nimic și acum, fiindcă suntem ceea ce suntem prin Dânsul, voiește a întemeia toată ființa noastră duhovnicească pe această cunoștință că de la noi înșine nu suntem nimic. Cu cât ne vom adânci mai mult în această observare, cu atât vom vedea mai clar neajunsurile și ticăloșiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca să se ridice duhovniceasca noastră zidire.
Curajul duhovnicesc îmbărbătează inima
Este nevoie de mult curaj pentru a tămădui o minte împătimită. Sfinţii Părinţi scot în evidenţă importanţa curajului în viaţa duhovnicească: „Sufletul viteaz îşi învie mintea ucisă”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Un atlet curajos nu renunţă şi nu-şi pierde cumpătul, chiar dacă a fost biruit de demoni, ci nădăjduieşte în Dumnezeu: „Calul iscusit, cu cât fuge mai mult, cu atât se încălzeşte şi aleargă mai repede; prin fugă, eu înţeleg cântarea de psalmi, iar prin cal, mintea cea vitează”.
Este posibil ca într-un suflet care se izolează să vină harul lui Dumnezeu
Cum este posibil ca într-un astfel de suflet (care se izolează) să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibil ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă!
Oamenii au devenit indiferenţi față de mântuirea lor
Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grijă pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină.
Rugăciunea nu greșește niciodată adresa
Am stat multă vreme la Jilava, care este o închisoare subterană, și am trăit acest fenomen. Celulele comunică cu șanțul care face legătura cu partea de deasupra și, vara, ferestrele sunt deschise. De ani de zile vin rândunelele și-și fac cuib în celule. Există un bec care arde ziua și noaptea, pentru că acolo nu ai voie să stai pe întuneric, unul dintre dorurile mari fiind să ajungi odată să dormi cu lumina stinsă, pentru că trebuie să fii tot timpul sub supraveghere.
Omul care Îl iubește pe Domnul strălucește între ceilalți oameni
Cei ce-L iubesc pe Domnul Îl proslăvesc. Făclia aprinsă răspândește lumină în casă: și omul care Îl iubește pe Domnul strălucește între ceilalți oameni, luminând întunericul lor. Lucrurile lui se înfățișează privirilor tuturor, și ele sunt asemenea lucruri că, văzându-le, nu poți să nu-L proslăvești pe Domnul, nu poți să nu zici: „Slavă lui Dumnezeu!
Monahismul – armata și oastea Bisericii
Monahismul rămâne și există pentru lume, pentru popor. Este un suport și o realitate la care aleargă poporul dreptcredincios. Iar ceea ce trăiește monahul, poporul, credincioșii cred ceea ce trăiește el. Ei cred ceea ce părinții monahi propun, adică Tradiția Bisericii.
La spovedanie să mergem hotărâți să ne schimbăm viața
Odată, povesteşte un fiu duhovnicesc al său, l-am dus pe un oarecare cunoscut de-al meu să se spovedească. Când a ieşit de la spovedanie, era deznădăjduit.
O, preafericită vreme a rugăciunii!
Rugăciunea este statornică simțire a sărăciei și neputinței noastre duhovnicești, vedere în noi înșine, în oameni și în toate cele zidite, a lucrurilor înțelepciunii, bunătății și atotputerniciei Dumnezeiești; rugăciunea este statornică așezare mulțumitoare a sufletului.
Să ne păzim de amăgirea de sine
Să ne păzim de gândurile mincinoase și de acele simțiri ale inimii care vin din ele! Din asemenea gânduri și simțăminte mincinoase se alcătuiește așa-numita „înșelare” sau amăgirea de sine, ce are nenumărate forme, potrivit treptei și felului gândurilor și simțămintelor mincinoase pe care omul le-a luat drept adevărate.
Înţelepciunea Atotsfântului Duh şi înţelepciunea lumească
Către o limbă tăcută și o minte contemplativă, Tu Te apropii, o, AtotSfinte Duhule, mirele sufletului meu. Tu eviți o limbă vorbăreață așa precum lebăda evită un lac bântuit de furtună. Ca o lebădă tu înoți peste liniștea inimii mele și o faci rodnică.
Rugăciunea îl face pe om să-și biruiască firea căzută
Rugăciunea îl face pe om să se lepede încetul cu încetul de lume și de sine însuși. Căci, așa cum arată Sfântul Isaac Sirul, „rugăciunea este omorârea gândurilor voinței după viața trupului. Cel care se roagă este întru totul deopotrivă cu cel ce a murit lumii”.
Pocăința nu înseamnă doar să înțelegi greșeala din trecut, ci și să începi procesul de schimbare
Citim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27, 3-5). Nu s-a pocăit. Și exact pentru acest motiv a ajuns la sinucidere.
Îngerii căzuţi şi rolul lor în căderea omului şi în susţinerea răului în lume – Predică la Duminica a zecea după Rusalii
Mărimea răului din lume şi din om nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Dacă vrem o explicaţie, care ţine seama de mărimea răului, dar nu-l vede ca pe un atribut al realităţii, care copleşeşte orice speranţă a omului de a scăpa de el prin libertate, trebuie să admitem ca origine suplimentară a răului libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, capabile de un rău cu mult mai mare; dar, totuşi, nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci aceasta n-ar mai face posibilă mântuirea lumii de rău şi Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu.
Să nu te îndoieşti nici o clipă de bunul mers al lucrurilor fiindcă Iisus şi azi, şi ieri este Acelaşi
De o negrăită bucurie sufletească s-au învrednicit sufletul şi inima mea smerite când, la primirea scrisorii dumitale iubitoare de Dumnezeu în 18 ale lunii, v-am văzut cu dragoste atotpărintească si adâncă emoţie umilinţa si întoarcerea sinceră spre Atotiubitorul de oameni Dumnezeu.