Tristeţea, după cum spun Părinţii, se apropie de monah mai ales în timpul amiezii. Îi provoacă o asemenea tulburare, încât nu mai suportă nici locaşul său, nici pe fraţii care-l înconjoară. Renunţă la studiu, cască des şi este cuprins de o puternică poftă de mâncare.
Demonul tristeţii, după săturarea pântecelui, îi şopteşte monahului să iasă din chilie şi să discute cu cineva, fiindcă doar aşa va scăpa de asta. Şi monahul, când este biruit, seamănă cu o frunză pălită care se linişteşte pentru puţin şi începe iar să se clatine într-o parte şi în alta.
