Mitropolitul Atanasie de Limasol, într-un cuvânt ținut înaintea dascălilor și elevilor școlilor catehetice din Mitropolie, vorbește despre educația tinerilor în Biserică: dobândirea dragostei de Dumnezeu și de aproapele.
O combinţie de gânduri. Omul se gândeşte: va fi asta, va fi cealaltă. În realitate nu va fi nimic. El doar îşi face gânduri şi singur se complică. Se gândeşte că pentru proastra lui dispoziţie este altcineva vinovat. Dar nu e aşa, e însuşi omul vinovat.
Cel care vrea să se roage cu minte curată, nu trebuie să afle noutățile ziarelor, să nu citească cărți fără legătură cu viața noastră duhovnicească, mai ales cele care stârnesc patimile, și să nu cerceteze din curiozitate cele care privesc viața celorlalți. Toate acestea aduc în minte gânduri străine, iar când omul încearcă să le lămurească, ele și mai mult tulbură și îngreuiază sufletul.
Viața de familie e ca un poligon de testare a calității iubirii noastre. Numai dragostea autentică poate depăși greutățile, poate sprijini în clipa cea grea, poate să nu trădeze, ci să prețuiască ceea ce are, să nu inventeze, ci să privească situația cu ochi lucizi – iar toate premisele născocite, false, idealizarea, visarea se sfârșesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune și tot felul de alte nenorociri.
Cu toții știm că atunci când obosește omul trupește, își revine ușor. Se întinde, doarme, mănâncă ceva mai mult și se odihnește. Dar când obosește sufletul omului, atunci cu greu își află odihna. Atunci omul se află într-o situație foarte dificilă, deoarece sufletul nostru obosește greu, dar cu anevoie se odihnește. Epoca noastră se caracterizează ca o epocă a oboselii, a oboselii sufletești, duhovnicești și mai puțin trupești. Hristos, în Sfânta Evanghelie, ne arată care este secretul odihnei…
– Consider că nu sunt bună să-mi construiesc o familie, nici să merg la mănăstire, nu-mi găsesc locul. Ce pot face?
Era în după amiaza zilei de 2 iunie 1979. Stareţul abia îşi adusese lucrurile la Coliba „Panaguda”, dar nu apucase să le pună în ordine. Se pregătea pentru Vecernie şi a întrebat pe monahul care îl ajuta care Sfânt se prăznuieşte a doua zi, dar acela nu-şi amintea. I-a răspuns că a doua zi, când va veni, îi va spune şi a plecat grăbit pentru că se înnopta.
Mai întâi, ridică ochii tăi şi vezi, socotind nemărginita mărime şi înălţime a Stăpânului. Fiindcă în acest fel al Pâinii şi al Vinului se află după Fiinţă, şi este cu adevărat aceeaşi dumnezeiască Mărire care a făcut toată lumea, înaintea căreia tremură cerurile şi toate zidirile, de la care soarele îşi primeşte strălucirea, şi toate stelele şi sfinţii îngeri stau cu frică, lăudându-L şi slăvindu-L neîncetat.
Pe timpul războiului, în 1940, părintele Teodor a plecat împreună cu diaconul său, Lavrentie, ţinând cu evlavie Sfintele Daruri, să împărtăşească doi muribunzi din sat. Unul dintre ei era un om bogat, arogant şi lipsit de pocăinţă. Au încercat să-l determine să se mărturisească, să conştientizeze că i se apropie sfârşitul, dar acela spunea că va mai trăi.
Părintele Gavriil cel nebun pentru Hristos avea mare milă și dragoste pentru cei umili, neștiuţi, neajutoraţi, necăjiţi, puţini la minte, nesocotiţi, uitaţi și alungaţi de lume.
O monahie, căreia i-a murit tatăl, a început să-l pomenească 40 de zile pe metanier. Dar diavolul i-a adus aminte călugăriței: „Nu scrie oare în Biblie că în iad nu există pocăință?” „Așa e cu adevărat. Unde avea să meargă cu adevărat, a mers. Dacă avea să meargă în Rai, a mers. Dacă era să meargă în iad, a mers.” Însă la puțin timp s-a întâmplat ceva cutremurător….
Or, lumea spirituală, chiar așa cum este ea, deși nu are aceeași pregnanță, deși pare mult mai… delicată și se receptează mult mai slab, pe de altă parte este infinit mai puternică și mai stabilă, pentru că tot ce ține de lumea duhovnicească nu se schimbă, nu se poate corupe.
Ce înseamnă rugăciunea? Înseamnă a recunoaște că nu e suficientă credința mea, că nu e suficient entuziasmul meu, că nu e suficientă poziția pe care o ocup, cultura pe care o stăpânesc, educația în consecință, că nu e suficientă puterea pe care o am, că nu e suficientă nici măcar dragostea pe care o am și, în cele din urmă, că nu e suficientă lucrarea pe care încerc să o săvârșesc și că am nevoie de ajutor.