Unul dintre cele mai nepătrunse și mai tainice momente din activitatea pământească a Mântuitorului Hristos rămâne cu certitudine Schimbarea Sa la Față înaintea a trei dintre ucenicii Săi. Despre această revărsare vizibilă a luminii dumnezeiești necreate au scris mulți oameni înzestrați de-a lungul istoriei creștine, unul dintre cei mai recenți fiind Părintele Alexander Schmemann. Născut în Estonia într-o familie de emigranți ruși și trecut la Domnul în Statele Unite, acum 33 de ani, după o carieră teologică de mare anvergură, acest mare predicator și teolog ortodox al secolului trecut pătrundea într-una dintre scurtele sale meditații teologice sensul pastoral al transfigurării taborice a lui Hristos. Rândurile care urmează reprezintă traducerea din franceză a reflecțiilor sale.
Este important să subliniem faptul că Trupul lui Hristos pe Muntele Tabor, precum, în genere, în toată viaţa Lui, s-a făcut izvor al harului necreat al lui Dumnezeu prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea omenească. Înainte de întrupare, izvor al harului necreat erau dumnezeieştile Ipostasuri, acum însă şi firea omenească în Persoana Cuvântului se face izvor al harului. Tocmai de aceea, chipul lui Hristos „a strălucit ca soarele”.
«Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline» (Matei 14, 19-20)
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, încă de la înfiinţarea sa, cheamă la fiecare Sfântă Liturghie, prin îndemnul liturghisitorului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, pe toţi membrii ei pentru a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine.
Ea e modelul desăvârșit de curăție și iubire, duse până la jertfă, dovadă că puțini erau până sub crucea Răstignitului, și printre cei puțini, era Maica Domnului.
Să nu vă grăbiţi să faceţi imediat ce vă spune gândul, fără multă răbdare şi încercare. Omul care nu are răbdare şi se grăbeşte nu poate cunoaşte niciodată voia dumnezeiască şi, de aceea, nici tihnă nu va găsi vreodată. Aşa se face că e nevoie de atenţie şi răbdare.
Experiența se dobândește, într-adevăr, odată cu trecerea timpului, dar harul – de aceea se numește har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu – se dăruiește în funcție de căldura credinței, de smerenie și de voia cea bună. Solomon a primit har când era de doisprezece ani. Daniil la aceeași vârstă. David pe când păștea turmele tatălui său. La fel toți cei vechi și noi. Imediat ce omul ajunge la căința adevărată, harul se apropie de el și sporește odată cu creșterea zelului. Experiența cere nevoință îndelungată.
Evanghelia ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu este, în primul rând, înlăuntrul nostru. Dacă nu putem găsi Împărăţia lui Dumnezeu în noi, dacă nu ne putem întâlni cu Dumnezeu înlăuntru nostru, chiar în adâncul fiinţei noastrre, atunci şansele de a-L întâlni în afara noastră sunt foarte mici.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea.
