Postul, culcatul pe pământul gol, privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi, nu numai de bărbaţi, ci şi de femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de încredinţat purtarea de grijă a atâtor suflete, femeile să se dea la o parte din faţa unei slujbe atât de înalte, şi chiar cea mai mare parte din bărbaţi ! Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii în înălţimea trupului (I Regi 10, 23); şi chiar cu mult mai înalţi ! Nu-mi căuta pentru preoţie oameni care întrec în înălţime pe ceilalţi numai cu un cap ! Ci pe cât e de mare deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot pe atât de mare să fie şi deosebirea dintre păstor şi păcătoşi, ca să nu spun chiar ceva mai mult. E vorba de primejdii cu mult mai mari!
Păstorul care pierde oile, sau pentru că i le-au răpit lupii sau pentru că i le-au furat hoţii, sau pentru că a dat boala în ele, sau pentru că a venit peste ele vreo altă nevoie, poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală, paguba se mărgineşte la bani. Dar omul căruia i s-a încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă mai întâi nu pagubă la bani, ci pagubă în propriul lui suflet.
Slujirea preoţiei are nevoie de un suflet mare şi minunat
Apoi are de dus o luptă cu mult mai grea şi mai cumplită. N-are de luptat cu lupii, n-are a se teme de hoţi, nici a se îngriji să alunge boală din turmă! Dar atunci, cu cine se războieşte, cu cine se luptă? Ascultă pe fericitul Pavel, care spune:, Lupta noastră nu este cu sângele şi cu trupul, ci cu începătoriile, stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia, cu duhurile răutăţii cele din văzduhuri “(Efes. 6, 12). Ai văzut ce mulţime cumplită de duşmani, ce oştiri sălbatice? Nu sunt înarmate cu săbii, ci le e de-ajuns firea lor în loc de orice armă. Vrei să vezi acum şi altă oştire, duşmană, crudă şi nemiloasă, care stă lângă această turmă? Şi pe aceasta o vei vedea tot din foişorul de pază al lui Pavel. El, care ne-a vorbit de acei duşmani, tot el ni-i arată şi pe aceştia, grăind aşa: „Cunoscute sunt faptele trupului! Acestea sunt: desfrânarea, adulterul, necurăţia, neînfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbă, sfada, gelozia, mânia, gâlceava (Gal. 5, 19-20), clevetirea, şoptirea la ureche, semeţia “(2 Cor. 20), şi altele mai multe decât acestea. Că Pavel n-a înşirat aici pe toţi duşmanii, ci a lăsat ca după felul acestora să-i cunoaştem şi pe ceilalţi. Mai mult! Cei ce voiesc să vatăme o turmă de oi nu se războiesc cu ciobanul, când îl văd că fuge; lasă lupta cu el şi se mulţumesc cu răpirea oilor. Aici, nu. Chiar dacă duşmanii răpesc toată turma, nici aşa nu lasă în pace pe păstor. Dimpotrivă, îl atacă mai cumplit, se înverşunează mai mult împotriva lui şi nu se opresc până ce nu îl înving sau cad ei învinşi. În afară de asta, bolile oilor le cunoaştem uşor: de le e foame, de a intrat molima în ele, de sunt rănite sau de a venit vreo altă nevoie peste ele. Şi nu-i puţin lucrul acesta pentru îndepărtarea pricinilor care le supără. Dar mai avem şi un alt mijloc, mai mare, care ne ajută să vindecăm grabnic bolile oilor. Care? Când oile nu vor să primească de bună voie leacurile, păstorii pot să le silească. Le e uşor să le lege, când trebuie să ardă sau să taie partea bolnavă; le e uşor să le ţină închise vreme îndelungată, când e spre folosul lor; să le dea altă hrană în locul celei obişnuite, să le oprească de la adăpat şi să facă, cu multă uşurinţă, tot ceea ce duce la însănătoşirea lor. Cu bolile sufleteşti ale oamenilor, lucrurile nu stau aşa. Mai întâi nu le poţi vedea uşor, că „nimeni dintre oameni nu ştie cele ale omului, în afară de duhul omului, care este în el “(1 Cor. 2, 11). Ce doctorie să dea bolii, când nu ştie felul ei, iar de cele mai multe ori nici nu poate bănui dacă e bolnav? Iar dacă ajunge să cunoască boala, atunci greutatea este şi mai mare, că preotul nu are atâta putere pentru vindecarea oamenilor, câtă putere are păstorul pentru vindecarea oilor. Şi aici trebuie să lege, să oprească de la mâncare, să ardă, să taie. Dar nu stă în puterea preotului că bolnavul să primească leacurile, ci în puterea celui bolnav. Cunoscând aceste lucruri, Pavel, acel minunat bărbat, spunea corintenilor: „Că nu avem stăpânire peste credinţa voastră, ci suntem împreună-lucrători la bucuria voastră “(2 Cor. 1, 24). Nouă, creştinilor, mai mult decât oricărui om, nu ne e îngăduit să îndreptăm pe oamenii păcătoşi cu sila. Judecătorii au toată libertatea să întrebuinţeze forţa faţă de răufăcători, când cad sub puterea legii; îi împiedică, împotriva voii lor, să mai facă rău. Noi însă nu trebuie să-l facem pe păcătos mai bun cu sila, ci prin convingere.
Că nu ni s-a dat de legile noastre atâta libertate pentru împiedicarea celor ce păcătuiesc. Dar chiar dacă ni s-ar fi dat această putere, tot n-am putea-o întrebuinţa, deoarece Dumnezeu nu încununează pe cei ce se depărtează cu silă de rău, ci pe cei care se depărtează de bunăvoie. De aceea este nevoie de multă dibăcie ca bolnavii, de bunăvoie, să fie convinşi să se supună îngrijirilor preoţilor; şi nu numai atât, ci chiar să le mulţumească pentru îngrijire. Dar dacă bolnavul se zbate când e legat – că e stăpân pe voinţa lui -, atunci îşi înrăutăţeşte mai mult boala; dacă nu primeşte sfaturile, care-s tăioase ca sabia, prin dispreţul aruncat acestor sfaturi, bolnavul adaugă altă rană lângă vechea rană, şi încercarea preotului de a vindeca boală ajunge pricina unei boli mai grele. Nimeni nu poate fi vindecat cu sila şi împotriva voii lui.
Despre preoţie, Editura Sophia, Bucureşti 2004, pp. 55-58