Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Oare reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţii apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele aşa este şi aşa lucrează. (…)
Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului.
Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi Sfinţii Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Mucenici. În mod deosebit Sfinţii Mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă, de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile acestei lumi, luptătoare contra lui Dumnezeu. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori, ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: «Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni». Fiecare dintre, ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac. (…)
„Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfinţii Apostoli până în zilele noastre, şi de azi înainte până la sfârşitul acestei lumi pământeşti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putinţă nici concesiile, nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.
„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când „Cezarul” prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare. Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. In acest caz, Biserica şi statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.
A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem – statul (comunist). Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul: conştiinţa, credinţa, memoria, trupul, cele văzute şi nevăzute. Noul idol suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi idoli.
Aceştia sunt „ştiinţa” pozitivistă, filozofia materialistă, etica comunistă, estetica anarhistă, literatura social-realistă şi celelalte. Toţi trebuie să se închine acestor idoli şi să se aducă ca jertfă pe sine şi tot ce le aparţine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur şi simplu idolatrie vampirică, politeism păgânesc vampiric, fetişism vampiric. In locul Unicului şi Singurului Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de idoli, zeităţi şi zeişori impostori. In aparenţă se forţează să pară atei, iar în realitate sunt nişte închinători la idoli, nişte politeişti. Ei îşi meşteresc într-una noi idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă, la rândul ei, se străduieşte din răsputeri să-l convingă şi să-l silească pe fiecare să se închine noilor zei, să le aducă jertfe, să menţină „cultul personalităţii”. In acest fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viaţă păgânesc, a cunoştinţei păgâneşti, a modului de viaţă păgânesc. Şi astfel se petrece viaţa însăşi în „neiertate slujiri idoleşti” potrivnice lui Dumnezeu (IPetru 4, 3). (…)
Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârteşte cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educaţia ateistă: „Hristos este un mort”, „Hristos este o înşelăciune”. Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi declaram cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai neruşinată şi cea mai mârşavă hulă pe care mintea omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinţe omeneşti de sub Cer care a păşit pe pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume…”
Sfântul Justin Popovici, Credinţa Ortodoxă şi Viaţa în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp.2-4