De câte ori am vrut să mă plimb prin curtea mănăstirii din Maldon (Essex), n-a fost cu neputință să mă smulg din îmbrățișarea venerată a preacuviosului stareț Sofronie († 1993). Sfânt, sensibil, își deschidea inima părintească tuturor celor care veneau acolo. Spunea fericitul stareț: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl nostru desăvârșit este” (Mt 5, 48); și trăia el însuşi această desăvârșire, adică se ruga adânc.
Pocăinţa
“Dragă maică Valentina!
Avem de aşteptat greutăţi mari, când poate că viii îi vor invidia pe morţi. Ne dăm seama de asta, dar tot nu ne pregătim pentru răbdare şi pentru ieşirea din această viaţă.
Rugaţi‑vă pentru mine, păcătosul, ca Domnul să‑mi dea pocăinţă adevărată şi încredinţare în voia Lui cea sfântă! Vă doresc şi dumneavoastră să primiţi acest dar, căci fără el omului îi este greu şi aici, şi după moarte.
”Și cum”, se întreabă cineva, ”să-I adresez [lui Dumnezeu] cererile mele, fiind eu un om simplu, de la țară, și neștiutor de carte?”
– Pentru acest fel de cereri nu ai nevoie de abilități literare, ci doar de simplitate. Să ne întoarcem așa cum a făcut fiul risipitor, să suspinăm, așa cum a suspinat vameșul, să vărsăm lacrimi de pocăință ca desfrânata și ca tâlharul să strigăm: ”Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”. Unde vezi greutate și complexitate în aceste cuvinte atât de simple?
Trebuie să alungăm departe de noi gândul că Sfânta Împărtăşanie ar putea rodi înlăuntrul nostru de la sine, că nu ar conta modul în care ne pregătim să o primim sau dacă ne pregătim să o primim, modul în care avem grijă să-i îngăduim să rodească în noi.
Nu, nici cuvântul lui Dumnezeu (pe care îl citim în Evanghelii sau îl ascultăm), nici harul lui Dumnezeu pe care îl primim prin Sfânta Împărtăşanie nu pot rodi în noi decât în funcţie de strădania şi de conlucrarea noastră.
Sunt lucruri bune, lucruri rele – şi lucruri de mijloc -şi printre acestea din urmă, unele par mulţimii că-s bune sau rele, fără să fie. Dar li se zice aşa şi sunt luate aşa. Ca să fiu înţeles mai bine în ceea ce vreau să zic, mă voi sluji de pilde.
Sărăcia, în ochii celor mai mulţi, trece drept un rău şi dimpotrivă, ea nu-i. Dacă cel sărac e veghetor şi înţelept, sărăcia lui poate chiar ucide tot răul.
Dimpotrivă, bogăţia este ţinută, de obicei, drept un bine – şi ea nu-i îndeobşte, dacă nu-i folosită cum trebuie.
Iezechiel (al cărui nume înseamnă Dumnezeu întăreşte) a fost deportat în Babilon, împreună cu regele Ioiachin în anul 597 î.Hr., stabilindu-se în satul Tel Abib, pe malul râului Chebar.
Contextul în care activează Iezechiel ca profet este acela al exilului babilonian, perioadă de mari încercări pentru evrei. Iezechiel este şi marele inspirat al viziunilor ample. Dintre ele, vrednice de amintit, pe lângă cea a viitorului Templu, sunt două: carul divin, înconjurat de mărire şi câmpul de oase uscate care prind carne şi viaţa, prefigurând învierea de la sfârşitul veacurilor.
“În scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim deseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Întâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă, însă, că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte. Nu înseamnă nimic dacă doar rosteşte cineva un îndemn al Părinţilor sau al unor oameni sfinţi din zilele noastre. Problemele trebuie cunoscute de om, pe cât este cu putinţă, în profunzime şi abia apoi să se familiarizeze cu ele, să le asimileze, să le trăiască. Fără aceasta, cunoaşterea nu foloseşte la nimic.
Să tresăltăm, preaiubiților, bucurându-ne cu bucurie duhovnicească și cu fapta vrednică a mulțumirii față de Dumnezeu și să ne ridicăm ochii liberi ai inimii spre acea înălțime, în care este Hristos.
Dorințele pământești să nu tragă în jos sufletele chemate la înălțime; cele ce vor pieri să nu acapareze pe cele mai dinainte alese pentru cele veșnice, momelile înșelătoare să nu împiedice pe acelea care pășesc pe calea adevărului;
Evanghelia Duminicii Mironosițelor vorbește despre grija de împlinire a celor cuvenite la moartea Dumnezeului Nemuritor, pe care au arătat-o niște femei pe care învățătura Lui le-a înviat.
Atunci ”venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15:43). A mai fost mare bărbat care a venit tot din Arimateea și s-a dus la muntele Efraim.
1. Învierea Domnului este înnoirea firii omeneşti şi plămădirea din nou a lui Adam cel dintâi, care fusese înghiţit de moarte prin păcat şi reîntors prin moarte în pământul din care a fost plămădit; este întoarcerea omului la viaţa cea fără de moarte. Nimeni dintre oameni nu l-a văzut pe Adam, la început, cum a fost plămădit şi dăruit cu viaţă, căci în acel ceas nu există încă nici un om; însă, după ce a luat duh de viaţă prin insuflarea dumnezeiască, cea dintâi dintre toate făpturile omeneşti l-a văzut o femeie, căci Eva a fost cea dintâi fiinţă omenească creată după Adam;
“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său.
1. Mesajul creştin a fost de la bun început unul al mântuirii. De aceea şi Domnul nostru se înfăţişa pe Sine întâi de toate ca Mântuitorul care mântuieşte pe poporul Său din legătura păcatului şi a stricăciunii. Faptul Întrupării a fost îndeobşte interpretat de teologia proto-creştină din perspectiva mântuirii. Concepţiile eronate despre Persoana lui Hristos cu care Biserica primară a fost nevoită să se confrunte, au fost condamnate şi respinse, tocmai pentru că tindeau să ştirbească adevărul despre realitatea mântuirii omului.
Sunt mulți cei care se ostenesc din greu căutând vreun Părinte contemporan căruia să-i încredințeze rezolvarea problemelor lor. Vor să întâlnească un nou Părinte Paisie, care să aibă multă și nețărmurită dragoste, înțelepciune de sus, sfințenia vieții și rugăciune plăcută lui Dumnezeu, şi care să săvârșească minuni. În căutarea unor asemenea Părinți, dau telefon preoților pe care îi cunosc și se întristează, totodată, că nu au avut șansa de a-l cunoaște pe Gheronda Paisie în timpul vieții.
“[…] Până în ziua de astăzi sunt monahi care au experienţa iubirii dumnezeieşti şi năzuiesc după ea ziua şi noaptea. Şi ei ajută lumea prin rugăciune şi scrieri. Dar această sarcină apasă mai mult asupra păstorilor Bisericii, care poartă în ei un har atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea întreagă s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mântuiască în smerenie.
Sfântul Cosma, misionarul neobosit al lui Hristos, avea întotdeauna cu el un scăunel şi de pe el propovăduia cuvântul dumnezeiesc. Îl considera mormântul lui şi nu un amvon de la care să se afirme. Se considera pe sine mort şi lucrarea lui de propovăduire nu avea ca scop promovarea lui, nici nu slujea unor scopuri şi interese personale. Era un propovăduitor eliberat de lucrurile materiale, care se neliniştea pentru faptul că oamenii ignorau chiar şi adevărurile fundamentale ale Evangheliei.
Filocalia, acea colecţie minunată de scrieri ale părinţilor despre rugăciunea inimii, are titlul integral: „Filocalia Sfinților Niptici adunată de la sfinții părinți purtători de Dumnezeu, care prin intermediul înțelepciunii practicii ascetice și prin contemplare, intelectul este purificat, iluminat şi e desăvârșit”. Nu este de mirare că este cunoscută cu numele de Filocalia. Acel cuvânt, Filocalia, înseamnă „dragostea de lucruri frumoase.” Nu este o referire la articole scumpe, decorative, ci la lucrurile care devin frumoase prin unirea lor cu Dumnezeu. Toate lucrurile sunt frumoase în măsura în care sunt unite cu Dumnezeu, Care este frumuseţea în sine.
„Cei mai mulţi cinstesc ca nepătimitori şi ca sfinţi pe cei ce făţăresc virtutea şi altceva arată în pielea obrazului, şi altceva sunt după omul din lăuntru, şi anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia şi răul miros al plăcerilor. Ei socotesc aşa, pentru că nu au ochiul sufletului curăţit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia după roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie şi virtute şi în nerăutatea inimii, care sunt sfinţi cu adevărat, îi socotesc, în chip greşit, ca pe oamenii de rând şi trec pe lângă ei dispreţuindu-i şi îi ţin de nimic.