“Toţi îşi închipuie că sunt creştini dacă au mărturisit credinţa în Hristos şi au câteva virtuţi mărunte; puţini sunt însă adevăraţii creştini, şi anume aceia care sunt bogaţi în Duhul (Sfânt), aceia care se bucură de cereasca poftă a Duhului Sfânt şi ale căror suflete sunt împodobite cu odăjdiile harismelor cereşti, aceia pentru care creştinismul nu-i doar mărturie în cuvinte şi o simplă credinţă (doar de faţadă), ci creştinism înseamnă puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; sunt aceia care, fără încetare pipăie cu mâinile sufletului aurul ceresc (adică acea cunoaştere a tainelor Duhului Sfânt); aceştia sunt adevăraţii creştini. Căci, comparând stadiul raţiunii lor şi viaţa sufletului lor cu cea a altora, vei găsi multă deosebire, ca între cei vii şi cei morţi. Aşa-zişii „morţi” se găsesc într-o teribilă sărăcie specifică duhului lumesc, lipsiţi de bogăţia cerească, într-o deplină învălmăşeală mintală din cauza patimilor, abia putând să-şi mai găsească în ei nişte cugete bune printre mulţimea celor rele.
Aceştia lâncezesc atunci când sunt stăpâniţi de această sărăcie (a celor bune) şi se mulţumesc cu haina sărăcăcioasă a câtorva mărunţele virtuţi, fără să aibă în stăpânire feluritele lucrări ale Duhului Sfânt, care sunt dumnezeieştile virtuţi. Astfel Domnul va arăta cât este de mare deosebirea între adevăraţii închinători şi mulţimea care pare că adoră pe Dumnezeu, închinându-se Lui doar superficial şi cu totul la arătare, fără să i se-nchine în duh şi adevăr, însuşi Domnul zice: „Într-adevăr; vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr; căci astfel de închinători caută Părintele (ceresc). Duh este Dumnezeu şi acei care I se închină trebuie să i se închine în duh şi adevăr.” (…)
Dacă cineva n-a primit de la Dumnezeu harul (adică energia dumnezeiască) şi dacă n-a nădăjduit şi nici n-a primit darul Sfântului Duh, acela a zădărnicit planul lui Dumnezeu şi a tăgăduit lucrarea întregii (Sfintei) Scripturi. Dacă n-a învederat energia (harul), acela este prada închipuirilor, este înstrăinat de cerească biserică a celor întâi născuţi, n-a ajuns în comuniune cu sufletele drepţilor şi a celor ce s-au desăvârşit, nu s-a unit cu Ierusalimul cel de sus. Acesta nu se închină Tatălui în duh şi adevăr. (…)
Într-adevăr, la început, înainte de a se fi descoperit Duhul lui Hristos, înainte de a fi venit acesta, toată podoaba dreptăţii (sfinţeniei) era cea de pe dinafară; aşa au fost Legea, tăierea împrejur, curăţirea, jertfele, ofrandele şi cultul în întregul lui. Dar când a apărut Cuvântul mântuitor al lui Hristos şi de când a trimis pe Duhul Sfânt în inimile oamenilor, cuvântul cel nescris cu cerneală, toate se descoperă în interior: închinarea interioară din conştiinţa curată. (…)
Să ne străduim deci, rugându-L pe Domnul cu o credinţă lipsită de îndoială, să dobândim Duhul făgăduit, căci acesta-i făcătorul de viaţă al sufletului. Dacă cerşetorul, ca să-şi capete pâinea pentru trup, nu se ruşinează să bată la poartă şi să cerşească stăruitor, iar când nu primeşte, intră în curte şi cu mai multă neruşinare cere pâine, o haină sau o pereche de sandale pentru uşurarea (trebuinţelor trupului) – câtă vreme n-a primit nimic, el nu pleacă, chiar de l-ar alunga, cu cât mai mult noi care cerem să primim pâinea cea adevărată şi cerească spre împuternicirea sufletului, noi care dorim să ne îmbrăcăm în veşmintele cereşti ale luminii şi să poftim să încălţăm sandalele Duhului pentru liniştirea sufletului nemuritor, noi, deci, în ce chip se cuvine oare ca neîncetat, cu îndrăznire, cu credinţă, cu dragoste şi îndelungă răbdare să ciocănim la dumnezeiasca poarta a lui Dumnezeu şi să cerem cu toată stăruinţa să ne învrednicească de viaţă veşnică? (…)
Aşadar, să ne apropiem de El, uşa cea duhovnicească, să batem ca să ne deschidă, să cerem pâinea vieţii, zicându-i: Dă-mi Doamne pâinea vieţii ca să viez că, fiind groaznic constrâns de foamea răutăţii, mă sfârşesc. Dă-mi haina cea luminoasă a mântuirii, ca să-mi acopăr ruşinea sufletului, căci gol fiind, sunt lipsit de puterea Duhului (Tău) şi lipsit de bunul simţ din pricina ruşinoaselor patimi.
Şi dacă-ţi va spune: “Aveai un veşmânt, ce-ai făcut cu el?“, răspunde-I zicând: Am căzut în mâinile tâlharilor care m-au rănit cumplit, m-au lăsat aproape mort, m-au dezbrăcat, luând totul de la mine. Dă-mi încălţăminte duhovnicească, căci mărăcinii şi ciulinii mi-au străpuns (tălpile); rătăcind prin pustie, nu pot să mai merg. Dă-mi vedere inimii ca iarăşi să văd; deschide ochii inimii mele, căci vrăjmaşii nevăzuţi m-au orbit, acoperindu-mă cu valul întunericului şi nu mai pot privi cerească faţa Ta, atât de dorită. Dă-mi urechi duhovniceşti că mi-a surzit mintea şi nu mai pot auzi şi înţelege dulcile şi plăcutele Tale convorbiri. Dă-mi untdelemnul veseliei şi vinul bucuriei duhovniceşti, ca să-mi bandajez rănile şi din nou să-mi reiau lucrul. Tămăduieşte-mă şi-mi dă iarăşi sănătatea, căci duşmanii mei, tâlhari înverşunaţi, m-au lăsat legat şi aproape mort.
Fericit sufletul care se roagă cu stăruinţă şi cu credinţă, ca unul foarte sărac şi rănit, că va fi lipsit de învinuiri şi i se va pregăti veşnica însănătoşire şi vindecare, dar se va şi răzbuna pe vrăjmaşii lui, adică pe patimile păcătoase, căci credincios (de încredere) este Domnul, Care a făgăduit, El Care ne va da ceea ce am cerut. Slava bunătăţii Lui!”.
Sfântul Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Editura Luminătorii lumii, 2001