Dumnezeiasca Pronie şi ochiul viclean
a) Cum „lucrează” dumnezeiasca Pronie
„Dacă am şti ce părinte avem, am chiui ca nebunii de prea mare bucurie.
„Nu-L cunoaştem şi de aceea nu strigăm ca nebunii. Nu-L cunoaştem şi de aceea nu urmăm calea ce ne conduce aproape de El. Ne spune chiar Părintele nostru: Nu vă îngrijoraţi, spunând: Ce vom mânca?, sau: Ce vom bea?, sau: Cu ce ne vom îmbrăca? – deoarece pe toate acestea păgânii le caută -, căci ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor adăuga (Matei 6, 31-33). Şi pentru a ne convinge de asta adaugă: Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, ci Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai ceva decât ele? (Matei 6, 26). Dacă l-ar fi adus drept exemplu pe Prorocul Ilie, care era în pustiu şi care mânca hrană adusă de corb, i-am fi zis: „El era sfânt, lucru care nu e valabil şi pentru noi”; de aceea ne dă exemple din lumea necuvântătoarelor, lume inferioară nouă.
Atenţie: pentru a ne hrăni precum hrăneşte păsările va trebui să facem ceva ce păsările nu pot face: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor adăuga (Matei 6,33). Nu putem adică să dormim duminicile fără Liturghie, să consu-măm de toate – carne, brânză, ouă – în zilele de post, să furăm, să nedreptăţim, să judecăm, să-L osândim şi să-L hulim pe Dumnezeu şi apoi să aşteptăm să ne hrănească aşa cum hrăneşte păsările. Ne va hrăni atunci când îl vom restabili în viaţa noastră. „Când omul îşi aruncă întreaga nădejde către Domnul, când se afieroseşte Domnului cu credinţă şi pe de-a-ntregul, atunci i se descoperă puterea dumnezeieştii Pronii, ajutându-l în diverse moduri.
„Cuviosul părinte Paisie redă ceva asemănător. El scrie: „Mă simţeam epuizat şi mi-a trecut prin cap gândul că, dacă aş mânca puţin peşte, mi-ar face bine; nu din poftă, ci ca medicament. Aveam probleme şi cu intestinele. Am ieşit şi, învârtindu-mă, am văzut o pasăre mare ca un vultur coborând mult, încât a trebuit să mă aplec ca să nu mă lovească. M-am temut să nu fie vreo ispită şi nu i-am dat o importanţă specială, ci am intrat repede în chilie. In puţin timp, a trebuit din nou să ies şi, în acelaşi loc unde mă aplecasem, am văzut zbătându-se un peşte mare. întâi mi-am făcut cruce, I-am mulţumit lui Dumnezeu şi apoi am luat peştele.
„Dumnezeu a trimis peştele fără ca părintele Paisie să-I ceară, deoarece chiar Dumnezeu-Tatăl a văzut în acea clipă că acest rob ales al Său avea nevoie de peşte. Dacă ar fi avut nevoie de altceva, i-ar fi trimis, aşa cum a făcut cu un alt ales al Său, Ioan Colov. Intr-o după-amiază, acesta stătea în chilia sa din pustiu. Era vară şi locul ardea de căldură. Dumnezeu a trimis un înger şi a făcut cu o ripidă puţin vând, ca să-l răcorească.
Ne uimeşte? De ce? Nu ne zice Hristos: Ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea (Matei 6, 32)? Şi că ni le va da singur, fără să le cerem (v. Matei 6,33)? Nu ne spune David, din experienţa proprie: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi (Psalmi 22,1)? Aşadar problema nu este din partea lui Dumnezeu, ci din partea noastră: nu ne încredem în El şi de aceea nu Se îngrijeşte şi de nevoile noastre.
Cele de mai sus arată că Dumnezeu nu-i ajută, prin urmare, pe toţi oamenii, ci ajută în funcţie de încrederea pe care I-o arată fiecare. La fel cum faci şi tu, ca om: nu-i ajuţi pe absolut toţi oamenii, întâi îţi ajuţi copiii, apoi prietenii etc, iar la urmă ajuţi vreun străin. Aşa face şi Dumnezeu. Intr-un fel îi ajută pe creştini, într-un alt fel pe cuvioşi şi în cu totul alt fel pe idolatri. Sfântul Ioan Scărarul ne spune din experienţă: „Una este Pronia lui Dumnezeu şi altul e ajutorul şi alta e protecţia Lui şi alta e mila Lui şi alta e intervenţia Sa.
Pe de o parte, prima – Pronia – se întinde asupra întregii zidiri, chiar şi asupra celei neînsufleţite, asupra păsărilor, animalelor, plantelor, pomilor. A doua, ajutorul Său – doar celor credincioşi, creştinilor. A treia, protecţia – credincioşilor celor conştienţi. A patra, mila – celor care îl slujesc, adică celor care împlinesc voia Sa. Şi ultima, inter-venţia, celor care îl iubesc, a sfinţilor” (Cuvântul XXVI, 19).
Să ne străduim astfel încât să aparţinem şi noi categoriei celei mai de sus, aşa încât să simţim din experienţă dragostea, milostivirea, afecţiunea Sa, ajutorul Domnului nostru!
b) Sus să avem inimile!
„Sus să avem inimile!”, ne îndeamnă preotul în timpul Sfintei Liturghii. Iar noi răspundem: „Avem (inimile) către Domnul.” Dar de fapt noi nu avem inimile sus, către Domnul, ci jos. Dovada: dacă ne va chema un om bogat şi ne va spune: „îţi voi acoperi financiar toate nevoile, vino doar să-mi păzeşti vila cât voi lipsi” – îl vom crede şi vom priveghea fără somn, ca să păzim vila lui, cu speranţa că ne va hrăni toată viaţa.
Însă ceva similar ne spune şi Hristos: Nu vă îngrijoraţi, spunând: Ce vom mânca?, sau: Ce vom bea?, sau: Cu ce ne vom îmbrăca? – deoarece pe toate acestea păgânii le caută -, căci ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor adăuga (Matei 6,31-33). însă pe Hristos nu-L credem, cel puţin nu-L credem atât cât l-am crede pe acel bogat, deoarece inima noastră este lipită de oameni şi de lucrurile pământeşti, şi nu de Hristos sau de lucrurile cereşti.
O diferenţă esenţială între credinciosul creştin şi ateu este că, pe de o parte, creştinul priveşte în sus, iar ateul în jos; pe de altă parte, creştinul are ca scop central al vieţii dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu, în timp ce ateul are ca scop central dobândirea bunurilor pământeşti. Asta, desigur, nu înseamnă că creştinul stă pe un fotoliu şi aşteaptă să-i cadă din cer mana, ci lucrează şi el, însă o face cu altă psihologie: fără „grijă” (v. Matei 6, 34), fără să se tulbure, fără angoase, pentru că nădăjduieşte în Domnul. Trupul lui este aplecat la treabă, dar sufletul drept, privind în sus, în timp ce ateul are şi trupul şi sufletul aplecate la treaba sa, se îngrijorează, se angoasează, îşi atârnă toate de munca lui, fără să nădăjduiască în mila Domnului.
Părinţii noştri, bunicii noştri, atunci când dădeau de greu, îşi ridicau mâinile şi invocau puterea de Sus, nădăjduind. In perioada 1941-1944, când, din cauza ocupaţiei germane, în ţară era foamete mare, cu mult mai mare decât ce a adus actuala criză economică, nu se auzea de nici o sinucidere. Se hrăneau cu nădejdea, îşi ridicau mâinile către cer. Existau situaţii în care preferau să pună puţinul ulei pe care-l aveau la candela Maicii Domnului decât pe legumele pe care le mâncau. Trupul lor flămânzea, dar sufletul lor se îndestula. Fericit e omul care-şi pune nădejdea în Domnul, a cărui nădejde va fi Domnul şi va fi ca un pom înfloritor lângă ape, în straturi umede îşi înfige rădăcinile şi de venirea arşiţei nu se teme. Ramuri de umbră îşi are deasupra-i, de an secetos nu-i este frică şi a face roadă nu va înceta (Ieremia 17, 7-8). „Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, nădejdea noastră, slavă Ţie!” spunem deseori în biserică. Nădejdea noastră este Hristos.
Astăzi creştinii noştri trăiesc fără nădejde. Nu trăiesc oare aşa şi necreştinii? Când ajung în necaz nu-şi mai ridică mâinile, ci îşi taie . venele de la mâini şi mor. Din 2010, de când ţara noastră (Grecia) se chinuie în criza economică, până în 2013, sinuciderile au ajuns aproape la cifra de 3000. Azi trăim o „foamete” înfricoşătoare (v. Amos 8, 11): lipsa dumnezeieştii nădejdi. Omul de azi seamănă cu un scai sălbatic în pustie (Ieremia 17, 6), deoarece se depărtează de nădejdea care este însuşi Mântuitorul Hristos (v. Ieremia 17, 5). E rău să-ţi zideşti palatul pe nisip, zice poetul, deoarece se va surpa şi te va omorî. Este rău să-ţi zideşti viaţa fără nădejdea în Hristos. Va fi plictisitor. Zideşte-ţi deci viaţa ta pe Hristos, aşa încât să te simţi în siguranţă (v. Matei 7, 24-28). Viaţa este o artă!
Putem şti să conducem automobilul, elicopterul sau avionul, poate cunoaştem o anume artă, poate ştim una şi alta, însă ştim oare să trăim? Cu nădejde, cu credinţă? în lumină? Iisus ne-a învăţat cum să trăim corect, adevărat. II vom asculta?
c) Ochiul rău şi ochiul bun
Luminătorul trupului este ochiul (Matei 6, 21). Ochiul este mintea, partea principală a sufletului. Iar Sfinţii Părinţi spun că atunci când omul urăşte păcatul, iubeşte să se îmbrace în curăţie. Atunci mintea, în mod firesc, se îndreaptă către curăţie, chiar şi când vede în faţa sa ceva necurat, deoarece aşa s-a obişnuit. „Priviţi frăţiorii ăştia cât de mult se iubesc”, spunea părintele Iacov Tsalikis, văzând un băiat şi o fată sărutându-se cu patos. „Nu, părinte, nu sunt frăţiori!”, i-au explicat cei din jur. „Of, of! Cât păcat există în lumea aceasta!”
Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6, 22-23). Adică totul depinde de luminători – de ochi. Atâta timp cât luminătorul, ochiul Evei, a fost curat, privea fructul interzis în mod curat, fără vreo dorinţă sau poftă de a-1 mânca. Aşa cum la fel de curat, fără patimă, îl privea şi pe Adam cel gol. Când însă ochiul ei a început să privească în mod viclean, că pomul e bun de mâncat şi că plăcut le este ochilor la vedere (Facerea 3, 6), a căzut în ispita de a-l mânca şi l-a mâncat. Şi de atunci s-au stricat ochii ei curaţi şi a văzut pătimaş. Acum îl vedea pătimaş pe Adam, de aceea după cădere a ajuns să-l „cunoască” pe Adam (v. Facerea 4,1).
Un bogat care avea faimă de bun creştin a mers într-o seară la un bordel, de la care a plecat dimineaţă. Intr-o altă seară s-a dus din nou şi iarăşi a plecat dimineaţă. Şi în multe alte seri la fel. A făcut asta timp de o lună. Pe seama lui au început să se facă comentarii. Şi, brusc, bordelul s-a închis. Unii au zis: „Ce păcat de bogatul ăla care în fiecare seară petrecea atât de bine!” Insă iată ce se întâmpla în bordel: De cum a ajuns prima oară la bordel, bogatul le-a explicat prostituatelor: „Ştiu că sunteţi sărace şi că încercaţi prin acest mijloc să vă asiguraţi pâinea. Dar ceea ce faceţi este un păcat, prin urmare câţi bani scoateţi de aici vă voi da eu de acum înainte, şi chiar în plus, doar să vă lăsaţi de prostituţie.” Şi rămânea până dimineaţă şi le învăţa despre pocăinţă şi despre iadul cel veşnic. Acestea la început au fost nedumerite. Insă încet-încet şi-au revenit şi au acceptat. Bogatul, conştient că un astfel de păcat se dezvaţă greu, în fiecare seară, timp de o lună de zile, a mers la bordel să le susţină duhovniceşte pe prostituate, aşa încât la sfârşit au hotărât să închidă bordelul şi să meargă la mănăstire să-şi mântuiască sufletele.
La început l-am judecat pe bogat, zicând şi noi: Ce face acolo? în fiecare seară la bordel? Atât de iubitor de plăcere este? Şi îşi mai zice creştin!? N-am căzut în „ispita” de a gândi: Nu cumva acest bun creştin merge pentru a le salva pe desfrânate, şi nu pentru a se pierde el? Şi nu am căzut în acest gând pentru că nu a existat din partea noastră această capacitate. Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecat, ne-a zis Domnul (Matei 6, 23).
Cu un astfel de ochi rău nu avem condiţiile pentru a vedea corect şi curat nu doar pe aproapele nostru, dar nici pe noi înşine. „Ochiul care este sănătos vede şi distinge uşor chiar şi lucrurile foarte mici, foarte delicate. Dacă nu este sănătos, sau dacă e grav bolnav, cu greutate distinge chiar şi lucruri mari, cum ar fi un munte. La fel şi ochiul sufletului: dacă este sănătos, distinge chiar şi cele mai mici neputinţe şi slăbiciuni. Dacă este însă bolnav, suferind, chiar şi patimile le poate vedea ca virtuţi.”
Cu un astfel de ochi bolnav rău suntem în pericol să ne pierdem pe noi înşine, căci nu ştim cu adevărat cine suntem, dar şi pe ceilalţi care se încred în noi. Fariseu orb, curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi cea din afară să fie curată, zicea Hristos fariseilor (Matei 23, 26). La fel ne spune şi nouă. Să-L ascultăm deci!
Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Taine şi descoperiri în evangheliile duminicilor, Editura Sophia