(…) şi, totuşi, aproape toţi trâmbiţează sau, mai bine zis, aproape la toţi se trâmbiţează. Cineva se apropie de inimă, pune lângă ea gura sa şi trâmbiţează, iar omul ascultă şi este încântat. Măcar de ne-ar potoli gândul că sunetul acestei trâmbiţe, chiar dacă, să zicem, este a noastră, totuşi el este produs de o putere străină nouă! Iar asta nici măcar nu ne trece prin minte; dimpotrivă, lauda ni se pare atât de dreaptă, încât a te pune de-a curmezişul ei este oarecum nepotrivit.
Dacă am judeca aşa cum trebuie, am vedea că nici nu suntem vrednici de laudă atunci când trâmbiţăm înaintea noastră. Căci însăşi această trâmbiţare arată micimea şi nevrednicia noastră. Când auzi sunetul acestei pierzătoare trâmbiţe vrăjmaşe, îndepărtează-te puţin de tine şi, punându-te faţă în faţă cu tine, începe să te judeci sincer, fără părtinire. Cineva trâmbiţează în tine că asta şi asta sunt bune la tine, sau ai făcut bine asta şi asta. Intră în miezul chestiunii şi vezi de ce ţi se vâră acestea în cap şi îţi ocupă atenţia? Deoarece, îţi spun eu, vezi în tine numai omul bun. Dacă ai avea multe fapte bune sau ai avea numai fapte bune, atunci fiecare faptă în parte s-ar pierde în mulţimea lor, fără a fi observată. Aşa cum cel care are mulţi bani, nici nu dă atenţie când i se aduc câteva zeci şi chiar sute de ruble, sau cum cel care are multe haine, nicio clipă nu este entuziasmat de o haină nouă, fiindcă are atât de multe încât cea nouă nu îi aduce vreo mulţumire, aşa şi cel bogat în fapte bune nu îşi va scoate în evidenţă vreo faptă de a sa. Fiecare faptă bună se contopeşte, ca o picătură în mare, în mulţimea cea bogată a binefacerilor sale. De aici reiese că, dacă cineva este încântat de fapta lui bună, aceasta se întâmplă, pentru că, probabil, este singura lui faptă bună. Fapta bună, fie ea şi nedesăvârşită, întotdeauna atrage privirea, iar, dacă aceste fapte ar fi multe, ochii ar fugi în toate părţile, neştiind la care să se oprească.
Deci, când auzi trâmbiţa în tine pentru vreo faptă bună să înţelegi că aceasta nu înseamnă laudă de sine, ci mustrare de sine pentru sărăcia virtuţilor tale. Probabil că în toată mulţimea faptelor tale nici nu ai la ce să te uiţi decât numai la aceasta. Iar, dacă este aşa, situaţia ta este vrednică de milă. Nu, nu trebuie să faci doar o singură faptă bună, ci toată viaţa ta trebuie să fie un şir neîntrerupt de fapte bune. Nu lua seama la linguşirea gândurilor laudei de sine, ci, înţelegând puterea lor, treci mai degrabă la convingerea că, de bună seamă, eşti sărac în binele plăcut lui Dumnezeu, când te desfeţi cu o faptă sau alta, care este lăudabilă. Nu te ridica la înalta părere de sine, ci te coboară la umilirea de sine şi la simţămintele pocăinţei. Deîndată ce vei face aceasta, trâmbiţa va amuţi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Domnul l-a trimis la tine pe cel sărman, Editura Egumeniţa