Trebuie să lucrăm virtuțile pentru ca inima noastră să devină ceea ce trebuie să fie, fiindcă doar lucrarea asupra inimii noastre va dăinui în veșnicie. Această lucrare va însoți sufletul dincolo de mormânt. Sfântul Grigorie Palama spune că trebuie să fim încontinuu în legătură cu energiile Lui Dumnezeu, să primim harul Lui Dumnezeu. Asta înseamnă că trebuie, cu orice chip, să ținem mintea noastră în inimă cerând harul Lui Dumnezeu.
Într-o lume condusă de informaţii, este foarte uşor a greşi să crezi că ştii ceva important şi bun în sine. Ca atare, dobândirea informaţiilor spirituale este o industrie care merge bine. Într-un roman rus scris în anii ’90, o femeie intelectuală întâlneşte un călugăr care restaurează o mănăstire veche din Georgia. În timpul unei conversaţii, ea amintește un citat din Sfântul Maxim. Călugărul este surprins şi spune: „L-aţi citit pe Sfântul Maxim? Cum oare vă veţi mântui vreodată?” El a continuat să-i spună că nu ar trebui să citească niciodată mai multe ore într-o zi decât se roagă.
Monahul cugetă la legea Domnului ziua şi noaptea; de asemenea, el duce zi şi noapte un război necontenit cu neprietenul. El trebuie să cucerească şapte „întărituri”:
Prima întăritură – să-şi taie voia proprie.
A doua întăritură – să se predea ascultării de „bătrânul” [„stareţul”] său.
A treia întăritură – să se usuce pe sine însuşi de dragul lui Dumnezeu.
După făgăduinţa Domnului, Duhul adevărului rămâne în Biserică, îi povăţuieşte la tot adevărul pe păstori, precum şi pe ceilalţi membri binecinstitori, ai Bisericii. Priviţi cum a orânduit El dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre, cât de frumoase, de măreţe, de înţelepte, de instructive, de pline de umilinţă şi zdrobitoare sunt ele!
Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită.
De aceea, nu trebuie să vrem să aflăm, să cunoaștem ce face celălalt. Dacă vin unii să-mi vorbească despre alţii, le voi închide gura sau mă voi ridica să plec. Iar dacă cineva vine să-mi spună durerea lui, îi voi zice: Nu ai părinte duhovnicesc?
De multe ori realizăm faptul că viața și rugăciunea sunt greu de coordonat și gândim că, trăind o viață dominată de fuga după țeluri iluzorii, această armonizare este greu de împlinit. E un gând total greșit, rezultând dintr-o falsă concepție atât despre viață, cât și despre rugăciune. Noi credem că viața constă în a ne mișca fără încetare, iar rugăciunea constă în a ne retrage undeva, uitând de situația în care ne aflăm, cât și de aproapele nostru. Acest lucru nu este adevărat și reprezintă o defăimare la adresa vieții și a rugăciunii.
Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbire în Fericirea a şaptea, dar acolo prin „cei milostivi” este probabil că nu se înţelege numai cei darnici cu săracii, ci şi cei în stare, ca şi samarineanul cel bun, să resimtă milă faţă de un străin năpăstuit).
Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei şi o ghicim mai învăluită în taine şi mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărţire de bunuri materiale.
Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic. Fie că judecăm lucrul în sine, fie în legătură cu aproapele, vom cădea în una dintre cele două capcane: fie în mândrie, dacă este ceva bun şi mai mare, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degenerarea existenţei noastre, dacă nu este bun.
– Cum va putea cineva care invidiază să biruiască invidia?
– De cunoaşte darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi le pune în valoare, nu va mai invidia, iar viaţa lui va deveni Rai. Mulţi nu-şi văd darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, ci văd numai darurile celorlalţi şi îi cuprinde invidia. Se socotesc nedreptăţiţi, înjosiţi, şi astfel se chinuiesc şi îşi fac viaţa amară.
Este sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului. Ziua aceasta ne oferă o lecţie despre cum să ne rugăm astfel încât rugăciunea noastră să fie primită de Domnul. Trebuie să ne rugăm acasă, apoi şi pe drumul spre biserică. Ajungând la biserică, se fac trei închinăciuni, rostind: „Intra-voi în casa Ta, Doamne…, închină-mă-voi în biserica Ta cea sfântă.” Îngerul bisericii îl scrie pe cel venit de la începutul slujbei şi care a rămas până la sfârşit. Închinarea se face astfel: în zilele de rând închinăciune până la pământ, în zi de sărbătoare, până la brâu.
Dar pentru ce a făcut Dumnezeu pe om aşa cum este (adică în stare de a fi rău)? Nu Dumnezeu l-a făcut aşa, departe de aceasta; căci altfel nu l-ar fi pedepsit. Ţinem oare de rău pe robii noştri când înşişi noi suntem în greşeală? Cu atât mai mult Dumnezeu, stăpânul lumii, nu ne-ar fi ţinut pe noi.
Cum a ajuns, aşadar, omul unde a ajuns? Prin propria lui greşeală, prin greşeala trândăviei lui. A creat Dumnezeu pe toţi oamenii? Pentru oricine, aceasta-i limpede. Cum se face atunci că nu toţi sunt asemenea, în ce priveşte virtutea şi stricăciunea?
– Spuneaţi că vin puţini oameni la biserică. Pe de altă parte, se observă că tineretul este într-o mare căutare de viaţă spirituală şi încearcă tot felul de experienţe, străine credinţei în Dumnezeu. De ce nu vin la biserică?
– Pentru că nu le-a atras nimeni atenţia că în Biserică îl pot găsi într-adevăr pe Dumnezeu, şi nu în altă parte. Tinerii sunt luaţi însă şi de modă, pentru că e interesant. Când eram tânăr, şi eu am umblat şi pe la sectanţi şi prin alte cercuri. Eram în clasa a zecea, când am ajuns într-un cerc de antropozofi. Erau acolo nişte preocupări de înaintare în viaţa duhovnicească. Sigur, în biserică nu aveam preocupările astea. Mă duceam la biserică pentru că aşa am învăţat în familie, pentru că mergeau şi alţii de vârsta mea…
“Gândurile care aduc descumpănire şi nelinişte sunt de la diavol. Gândurile ‘după Dumnezeu’ aduc siguranţă, îndrăzneală şi pace.
Cât despre oamenii care trăiesc, chipurile, o anumită fericire, deşi nu au o viaţă duhovnicească şi deşi nu se interesează de trăirea creştină autentică, de trăirea interioară, şi sunt plini de pace şi de fericire, ei bine, află că aceştia trăiesc o pace falsă – pacea stricăcioasă a lumii acesteia -, nu adevărata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.
În rugăciune, exteriorul nu ar trebui să înlocuiască lăuntricul. Exteriorul ar trebui să contribuie mereu la lăuntric, dar îl şi poate stingheri. Atitudinea tradiţională a trupului la rugăciune contribuie neîndoielnic la o stare de evlavie, dar în nici un caz nu poate sluji ca înlocuitor pentru ce înseamnă în esenţă rugăciunea.
Nu ar trebui să uităm că anumite atitudini ale trupului nu sunt posibile pentru toată lumea. De exemplu, mulţi bătrâni pur şi simplu nu mai pot face închinăciuni complete.
Ce uşurime, ce stare de bine, ce fericită curăţie este atunci când omul nu opreşte în sine simţămintele de bunăvoinţă către aproapele, ci le poartă la sfântul, curatul cer; atunci când Îi spune lui Dumnezeu despre cei pe care îi îndrăgeşte: „Dumnezeule! Aceştia sunt moştenirea Ta, sunt zidirea Ta! A Ta este zidirea Ta, iar eu cine sunt? Un pribeag pentru scurtă vreme pe acest pământ, care a apărut pe el fără veste şi fără veste va pieri de pe el.”
Jertfă, pocăinţă, trezvie şi toate celelalte arme ale Duhului ne cheamă Părintele Amfilohie să le purtăm pentru a putea să-L mărturisim pe Hristos în zilele noastre. Nu va fi uşor, însă biruinţa ne va aparţine, atâta timp cât nu vom deznădăjdui încrezându-ne în Dumnezeu. Este un cuvânt dătător de nădejde, tocmai pentru că nu urmăreşte logica înţelepciunii lumii acesteia, ci pe cea a harului, care pe toate le face posibile atunci când ne alipim cu toată inima noastră, cu toată cugetarea noastră de Hristos.