Deci să rămânem statornici şi în păzirea cu acrivie a acestor dogme, şi în atragerea iubirii lui Dumnezeu. Fiindcă în timp ce-L uram, El ne-a iubit, şi în timp ce eram vrăjmaşi, El ne-a împăcat. în cele care urmează, însă, vrea să-L iubim, ca să ne iubească.
Aşadar, să rămânem statornici, să-L iubim ca să fim iubiţi de El. Pentru că dacă atunci când suntem iubiţi de oamenii care au putere, suntem de temut în faţa tuturor, cu mult mai mult când suntem iubiţi de Dumnezeu. Deci, să nu avem milă de noi, fie că este nevoie de trupurile noastre, fie de sufletele noastre ca să le dăruim pentru această iubire. Pentru că nu este de ajuns să spunem prin cuvinte că iubim, ci trebuie să arătam şi prin fapte. Fiindcă şi Hristos însuşi nu Şi-a arătat iubirea prin cuvinte, ci mai ales prin fapte. Deci arată şi tu în chip practic acest lucru, şi împlineşte toate câte îi plac lui Dumnezeu, pentru că în acest fel vei primi răsplată. Căci Dumnezeu nu are nevoie de nimic din ale noastre, şi aceasta este îndeosebi trăsătura iubirii ad vărate, să le facă pe toate ca să fie iubit de noi, în timp ce nu avea nevoie de nimic şi nu-I lipsea absolut nimic De aceea şi Moise a spus: „Ce cere de la tine Domnul Dumnezeul Tău? Numai aceasta: Să te temi de Domnul Dumnezeul Tău, să umbli în toate căile Lui, Să-L iubeşti şi să-I slujeşti Domnului Dumnezeului Tău, din toată inima ta, şi din tot sufletul tău” (Deuteronom 10,12).
Astfel, când îţi porunceşte să-L iubeşti, atunci îţi arată mai mult că te iubeşte. Pentru că nimic nu ajută atât de mult la mântuirea noastră, cât să-L iubim pe Dumnezeu. Deci ia seama că toate poruncile lui Dumnezeu ajută la propria noastră odihnă şi mântuire şi fericire. Căci şi când spune: „Fericiţi cei milostivi!”, „Fericiţi cei curaţi cu inima!”, „Fericiţi cei blânzi!”, „Fericiţi cei săraci cu duhul!’, „Fericiţi făcătorii de pace!”, Acela nu se foloseşte cu nimic din aceste lucruri, ci le porunceşte ca să ne îndrepte şi să ne împodobească pe noi. Şi când zice „am flămânzit” n-o spune deoarece are nevoie de iubirea ta de oameni, ci ca să te întărească în iubirea de oameni. Pentru că Dumnezeu ar putea şi fără tine să-l hrănească pe sărac, dar a poruncit acestea ca să-ţi dăruiască o comoară mult mai mare. Pentru că dacă soarele, care este zidire, nu are nevoie de ochii noştri – căci nu pierde nimic din luminozitatea lui, dacă cineva nu priveşte la el, ci cei câştigaţi suntem noi când ne bucurăm de lumina lui – cu mult mai mult se întâmplă aceasta cu Dumnezeu.
Şi ca să-ţi dai seama de cele ce am spus, cugetă la următoarele lucruri: Câtă este distanţa dintre Dumnezeu si noi? Oare cât este distanţa dintre noi şi ţânţari, sau mult mai mare? Este vădit că mult mai mare şi neţărmurită. Deci, dacă noi, cei plini de slavă deşartă, n-avem nevoie nici să fim slăviţi, nici să fim slujiţi de ţânţari, cu mult mai mult dumnezeirea care n-are nevoie de nimic şi este nepătimaşă. Cu cât ne arată binefaceri, cu cât se bucură de mântuirea noastră, cu atât simte plăcere pentru noi. De aceea şi în multe locuri din Scriptură, în timp ce le lasă pe ale Lui, caută bunurile tale. Pentru că „dacă un frate”, zice, „are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase” (1 Corinteni 7,12) „Eu, însă, vă spun vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter” (Matei 5, 32).
Ai văzut bunătate negrăită? Dacă femeia ta este desfrânată, zice, nu te silesc să locuieşti împreună cu ea, dacă este însă necredincioasă, nu te împiedic. Din nou, în altă parte, spune că dacă te-a întristat cineva, îi poruncesc să lase jertfa pentru Mine şi să alerge spre tine care te-a întristat. Fiindcă zice: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23). Ce spune din nou parabola cu slujitorul care era dator cu zece mii de talanţi? Nu arată acest lucru? Când a cheltuit miile de talanţi, Domnul l-a miluit şi l-a iertat, când a cerut de la cel împreună-slujitor cu el o sută d dinari, l-a numit viclean şi l-a dat şi chinurilor.
Atât de mult ia seama Dumnezeu la propria ta odihnă. Femeii Dreptului Avraam, cu care urma să păcătuiască Abimelec, îi spune: „Şi Eu ştiu căci cu inimă nevinovată ai făcut aceasta şi te-am ferit de a păcătui împotriva Mea” (Facere 20, 6). Lui Pavel, care i-a prigonit pe Apostoli îi spune: „De ce Mă prigoneşti?” (Fapte 9,4). Unii flămânzesc, şi Dumnezeu spune că El flămânzeşte şi umblă gol şi este străin, voind să te facă să te ruşinezi, şi prin ruşine să-ţi inspire milostenia.
Deci, gândiţi-vă la iubirea pe care ne-a arătat-o şi ne-o arată în orice chip, şi prin faptul că ne-a învrednicit să ne cunoaştem pe noi înşine, lucru care este încununarea bunătăţilor, şi lumina cugetării, şi învăţătura virtuţii, şi prin faptul că a legiuit pentru noi un mod mai bun de viaţă, şi prin faptul că le-a făcut pe toate pentru noi, şi prin aceea că L-a dat pe Fiul Său şi ne-a făgăduit împărăţia. Şi prin faptul că ne cheamă la bunuri negrăite, şi prin aceea că ne-a pregătit viaţa cea mai fericită, să facem şi să grăim toate, încât să fim vrednici şi de iubire, şi să dobândim şi bunurile viitoare, pe care fie ca toţi să le primim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu al Său Părinte şi cu Preasfântul Duh, Căruia I Se cuvine slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvinte de aur, Vol 1, Credinţa, nădejdea, dragostea; Editura Egumeniţa