„Atunci dacă cineva vă v-a spune vouă,
iată aici sau acolo este Hristos; voi să nu îl credeţi.”
(Matei 24; 23).
Biserica este una. Această unitate este înseşi esenţa Bisericii. Biserica este unitate, unitate în Hristos, „unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4, 3). Biserica a fost creată în lume din cauza unirii şi a unităţii – „pentru ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21). Biserica este un „trup” – adică organismul şi Trupul lui Hristos. „Căci printr-un Duh suntem toţi botezaţi într-un singur trup.” (1 Corinteni 12; 13). Numai în Biserică este această unitate reală şi autentică şi unicitatea este posibilă şi fezabilă, prin taina iubirii lui Hristos, prin tăria transfiguratoare a Duhului, după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi. Aşa este şi aşa ar trebui să fie. Unitatea nu este arătată sau descoperită în istoria creştină. Acestea rămân numai un fel de probleme nerezolvate şi rezoluţia lor oscilează înainte şi înapoi, mişcându-se în spre limita eshatologică ultimă. În empirismul creştin nu există unitate. Lumea creştină locuieşte în diviziune – nu numai în diviziune, ci şi în disensiune, în necazuri şi în luptă. În istoria creştină nu vedem unitate şi înţelegere mai mult decât în istoria externă necreştină. În societatea creştină, nu numai că avem diviziuni care au demoralizat şi au distrus ordinea „naturală” a vieţii care nu a fost asumată şi realizată – antagonismele rasiale şi cele naţionale au fost reconciliate sau epuizate (a se compara cu aşa numitul „filetism”). Mai mult, în înseşi doctrina creştină, în înseşi credinţa în Hristos, există baze şi temelii pentru o înstrăinare mutuală, pentru separaţie şi ostilitate, pentru argumente care nu pot fi stinse, pentru un fel de animozitate deschisă. Lumea creştină este împărţită nu numai în diferite subiecte legate de această lume dar chiar pe tema lui Hristos. Între creştinii care sunt credincioşi acestui Nume, nu există nici un fel de punct de înţelegere referitor la El, la acţiunile şi la natura Lui. Acestea sunt o piatră de poticnire şi o ispită. Biserica este una şi indivizibilă în această unitate. Lumea creştină este împărţită şi fracturată. Iisus Hristos este „Acelaşi ieri, astăzi şi pentru totdeauna” (Evrei 13). Creştinii însă sunt împărţiţi referitor la întrebările legate de persoana Lui şi nu numai că gândesc diferit, ci şi cred diferit. Ei îşi pun nădejdea în diferite lucruri. Dar totuşi nu, Biserica nu este împărţită, ea nu a fost împărţită şi nu împarte. Biserica nu este divizată şi divizibilă. Înseşi cuvântul „Biserică,” în sensul strict şi precis al folosinţei, nu are şi nu poate tolera o formă plurală – decât numai într-un sens figurativ şi lipsit de realitate.
Totuşi lumea creştină este într-un stadiu de disensiune, conflict şi – de ce să nu o admitem? – colaps. Haideţi să spunem că ceea ce a avut loc nu a fost o împărţire a Bisericii şi nici o „împărţire a Bisericilor.” Haideţi să vorbim mai mult nu de o lipsă de unitate în Biserică, ci de disasocierea din Biserică. Rămâne faptul schismei şi al disensiunii. Biserica nu poate oprii această schismă a sinelui. Forţe centrifuge ar putea domina lumea externă, dar ele pot pătrunde în Biserică. Biserica este tristă şi persecutată – şi persecutată nu numai de duşmani şi oponenţi, ci ceea ce este şi mai tragic şi de fraţii ei. „Ei vă vor scoate din sinagogi: da, v-a venii vremea, când oricine vă v-a ucide v-a crede că aduce slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). În aceasta constă paradoxul fundamental al durerii acestei schisme paroxistice şi al acestui colaps experimentat, îndurat şi reînnoit cu severitate. Mintea este uimită şi copleşită de această enigmă a rezistenţei şi încăpăţânării umane. Cum este posibil şi ce înseamnă aceasta? „Pare o taină.” Cum vom depăşii noi decăderea şi moartea? Se pare că noi intrăm – şi deja am intrat – într-o astfel de epocă. Apare nevoia de unitate şi reconciliere. Tendinţa spre unitate s-a născut şi v-a prinde tărie. Ideea unităţii şi a unirii creştine, devine tema epocii, tema temelor, tema istoriei. Toată lipsa de naturaleţe a diviziunilor, imposibilitatea de reconcliere şi lipsa de iubire pentru Hristos s-au oprit la o alarmă vagă şi la un tremurat al inimii. Sentimentalismul referitor la Hristos este înşelare şi un fel de decepţie de sine impotentă. Unitatea în Hristos este realizabilă numai prin seriozitate şi vigilenţă duhovnicească. Voinţa de unitate trebuie să se maturizeze şi să fie temperată prin procese penitenţiale şi fapte ale credinţei.
Nimeni nu se contrazice cu ideea că lumea creştină ar trebui şi trebuie să fie unificată. Cu greu avem nevoie de dovedit că se potriveşte sau este potrivit să unificăm şi să reunim. Din acest postulat indispensabil ar fi înţelept să tragem nişte concluzii practice şi distincte. Cu adevărat dificultatea majoră stă în alte atribuţii: cum poate fi lumea creştină una? Adică: ce însemnă să devenim unificaţi şi una cu Hristos? Care ar fi sensul acestei reunificări: care sunt căile şi calea spre unitate? În istorie au existat mai multe încercări de a restaura unitatea creştină, de a realiza un fel de „lume veşnică” cel puţin pentru creştini. Dar trebuie să realizăm aceste lucruri imediat: aceste încercări nu au fost pline de succes. Nimic nu distruge cursul abordărilor reale şi a reunificării la fel ca şi aceste încercări lipsite de succes, din care, în cel mai bun caz ne rămân numai câteva amintiri amare şi o mare lipsă de nădejde. În orice caz, să explicăm şi să stabilim sensul şi esenţa acestei tragice diviziuni creştine, a ceea ce numeşte şi ne numeşte ca să o depăşim. Trebuie să începem cu o astfel de judecată de penitenţă, indiferent cât de greoaie şi de agonizatoare este această autopsie a lumii creştine.
Primul lucru pe care trebuie să îl simţim şi să îl înţelegem încă de la început este problema diviziunii şi a reunificării care nu poate fi decisă pe temelii pur morale. Definitiv, aceasta nu este o problemă a păcii sau a toleranţei. Presând „problema unirii” într-o schemă morală potrivită ar fi ceva greşit şi simplificator. Un istoric ar trebui să protesteze mai întâi şi mai mult decât orice împotriva unor astfel de încercări grăbite şi unilaterale ale unei istorii moralizatoare. Istoria diviziunilor creştine prin urmare nu poate fi dedusă şi nici creată pe baza principiului intoleranţei, nici pe principiile mândriei, a setei de putere, a concupiscenţei sau a neruşinării. Bineînţeles că patimile umane în toată tăria lor sunt „scoase afară” şi expuse în diviziunile creştinismului. Dar sursa iniţială a acestor schisme creştine nu a constat în depravarea lor morală sau în slăbiciunea umană, ci în deziluzie (înşelare). Acest gând ar putea fi exprimat după cum urmează. Da, sursa diviziunilor este lipsa de iubire. Mai întâi şi mai mult decât orice, nu este lipsa de iubire pentru semenii lui, ci lipsa de iubire faţă de Dumnezeu – şi prin urmare vederea duhovnicească a omului este încorsetată de nori şi el pur şi simplu nu îşi mai poate recunoaşte Tatăl ceresc. Cu adevărat, Dumnezeu poate fi văzut numai într-o inimă curată, în transparenţa inimilor lor. Fără să îl cunoască pe Tatăl, ei nu îi ştiu şi nu îi recunosc pe fraţii lor. În alte cuvinte, sursa diviziunilor şi a schismelor stă mai întâi de orice în diferenţa de opinii despre Adevăr.
Împărţirea lumii creştine are mai întâi un sens primar. Ea este întotdeauna o diviziune a credinţei, în înseşi experienţa credinţei şi nu numai în formule sau crezuri. Diviziunile sunt prin urmare depăşite nu atât de mult prin gentileţe şi iubire frăţească, cât mai mult prin înţelegere şi unitate de gândire – printr-un fel de iluminare duhovnicească, în unitatea Adevărului. Trebuie clar afirmat: există prea puţină unitate şi iubire. Se cuvinte să ne iubim duşmanii şi chiar şi duşmanii Adevărului – ei trebuie iubiţi ca şi fraţi şi trebuie să agonizăm cu privire la mântuirea lor şi referitor la adăugarea lor la adunarea şi la chipul lui Hristos. Totuşi, o astfel de iubire nu generează încă o unitate adevărată. Această unire reală în iubire este cu greu posibilă fără unitatea de credinţă. Se poate simţii că la temeliile schismelor stau diferenţele de gândire, percepţii şi înţelegeri diferite. Pentru aceasta schismele nu pot fi depăşite cu adevărat printr-un fel de iubire sentimentală frăţească ci numai prin ascultare, numai prin acorduri fundamentale. „Unirea” (unionalny), moralismului însuşi îşi conţine propriile premise „dogmatice.” Ea îşi asumă tacit că nu au existat şi nu există motive potrivite pentru ca diviziunile să aibă loc, că toată diviziunea nu este nimic altceva decât o neînţelegere tragică – că diferenţele de opinie par ireconciliabile numai din cauza unei insuficente lipse de atenţie a unuia faţă de altul, din cauza incapacităţii şi încăpăţânării de a nu înţelege că în ciuda tuturor diferenţelor şi lipselor de similaritate există o unitate şi o înţelegere suficientă pentru ceea ce este cel mai important. Izolarea celor mai „importante” puncte este o premiză puternic controversată. S-a propus să luăm în considerare punctul esenţial fără recurs la esenţialitate, evitând astfel neînţelegerile. În aceste fel, „moralismul” este întotdeauna un fel de minimalism dogmatic, dacă nu chiar un fel de „adogmatism” deplin. El se hrăneşte şi izvorăşte dintr-un fel de lipsă de sensibilitate dogmatică de la abrogarea naturală şi opoziţie la Adevăr şi Iubire. Numai în Adevăr există o iubire reală şi duhovnicească şi nu numai bădărănie şi dezinteres.
Strict vorbind, moralismul este un fel de fixitate dogmatică, un fel de „crez” special în care sărăcia unui conţinut pozitiv este contrabalansată de rezoluţia negaţilor. Un moralist nu numai că se ridică mai presus de diviziuni la fel de mult cât se uită la ele de sus. Aceasta este cu greu o evidenţă a iubirii frăţeşti, dar demonstrează cel puţin un respect simplu pentru credinţa semenilor, care în sens minimalist este înjosită cu condescenţă de nivelul unei opinii personale sau a unui limitat punct de vedere şi este tolerată şi acceptată ca atare. Într-o astfel de interpretare nu poate exista nici măcar destul de multă sinceritate. „Moralismul” este o cale de unire în sărăcie, în greutate, în nevoie – nu în acord, ci în înţelegere, în tăcere şi în înfrumuseţare. Aceasta este o egalizare în indigenţă, în conformitate cu cel mai slab denominator comun. De mai multe ori, înseşi posibilitatea unor judecăţi pline de sens în probleme de dogmă şi chiar metafizică este pusă la îndoială şi dogmele sunt acceptate în simboluri sau postulate morale sau moraliste. Apoi, prin urmare, este necesar să realizăm o unitate a gândirii şi acord în domeniile îndoielii şi a necredinţei. Şi mai puţin, oamenii se ascund în minimalism din cauza fricii de necredinţă, în disperare de a realiza un acord în acele domnii unde au existat cele mai multe argumente şi neînţelegeri. Pe scurt, moralismul a devenit o absenţă, dar nu atât de mult în smerenie şi ascetism cât mai mult în indiferenţă şi neînţelegere. Poate fi cineva unit în negaţie şi îndoială? Unificarea şi comuniunea trebuie căutate în plinătate şi bogăţie, nu în sărăcie. Aceasta înseamnă: nu prin condescenţă şi adaptarea celor mai slabi, ci prin urcare, prin tânjire faţă de cei mai puternici. Există şi s-a oferit numai un exemplu – Hristos Mântuitorul.
Există subiecte discutabile pentru care Biserica nu a oferit şi nu oferă încă răspunsuri simple. Totuşi, aici orice fel de ambiguitate sceptică este lăsată în urmă în întregime şi un anumit fel de „ignoranţă” mângâietoare nu este potrivită căci cu adevărat, completitudinea viziunii a fost oferită iniţial în experienţa şi conştiinţa Bisericii şi ea numai trebuie să fie identificată. În ceea ce priveşte această reunificare, este nevoie de maximalism – şi de unitatea de credinţă, nu numai cea de iubire. Unitatea de credinţă nu epuizează unitatea Bisericii. Căci unitatea Bisericii este mai întâi şi mai mult decât orice unitatea vieţii – adică, unitatea şi comuniunea tainelor. Adevărata unitate poate fi realizată numai în Adevăr – adică, în tărie şi putere, nu în slăbiciune şi insuficenţă. În identitatea experienţei şi a vieţii mistice, în întregul unei „credinţe indivizibile,” în plinirea tainelor. Unitatea reală poate fi numai această unitate a tainelor, luată ca şi o plinătate deplină a realismului teurgic şi hieratic. Este o unitate în Duh, o adevărată unitate a Duhului. Există o altă discrepanţă în „moralism.” În el există mult prea multă completitudine şi optimism. Reconcilierea pare apropiată, posibilă şi lipsită de dificultăţi – căci nu există destul de multă gravitate şi curaj în percepţia şi viziunea acestei diviziuni. Moralismul este insuficient de tragic şi tragedia mai întâi se potriveşte cu greu în limitele moralităţii, chiar şi a tragediei morale şi aceasta este pe de departe cea mai clară evidenţă a caracterului restrictiv al moralităţii prin sine. Unificarea este posibilă numai prin experienţă şi vigilenţa de a rezolva anumite probleme, nu prin absenţa sau digresiunea de la ele. Aici există o anumită cantitate care trebuie descoperită şi definită. Înseşi diviziunea mărturiseşte prezenţa acestor întrebări. Există o problematică a diviziunii şi a schismei. Ea este imposibil de abolit sau de înlocuit cu sentimentalismul. Există anumite aporii la unitate; aceasta este o cale dificilă. Calea este grea; „o cale de munte” – este cea curajului şi a îndrăznelii.
Georges Florovsky, Ecumenism1: O abordare doctrinară