Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!
Cred cuvântul Tău, Doamne, că în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă. Învredniceşte-mă, dar, şi pe mine, să mă pocăiesc cu adevărat.
Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!
Aşadar, pune-ţi ţie drept lege ca orice nevoinţă pe care o întreprinzi să o faci în ascuns şi să o faci pentru Dumnezeu, ţinând în minte gândul că nimic nu faci şi că o faci fără înţelegere, urmând voii tale. Prihăneşte-te pe tine însuţi totdeauna şi spune cugetului tău: „Întru această nevoinţă osândă îmi agonisesc, fiindcă în ea îmi fac voia mea, şi lauda şi slava omenească mă întăresc să port povara ei.
În mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi o înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.
Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ, rugăciunea mea cea mai de taină, dorirea mea cea mai statornică. Tu eşti ţinta tuturor rugăciunilor mele, a tuturor căutărilor mele. Nu caut nimic în afara Ta, cu adevărat, Te caut doar pe Tine.
Mari adevăruri dogmatice ne descoperă Sfântul Duh prin Apostolul Pavel, iar în acelaşi timp ne atrage atenţia necesară pentru a nu ne abate din drumul nostru drept şi în consecinţă să primim „dreapta răsplătire”. Primul adevăr de bază este măreţia incomparabilă a Domnului nostru Iisus Hristos faţă de îngeri. Hristos este „Cel prin Care toate s-au făcut” – aşa cum atât de semnificativ mărturisim şi în Sfântul Simbol al Credinţei noastre.
„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care spurcă pre om.” (Mat. 15:19)
1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
Într-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula „Praznicul celei de a treia închinări a Crucii”. El completa sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de către Sfânta Elena, şi cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim în anul 630.
Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric, cu „eu postesc”, era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rânduială precisă! Pe atunci nu existau rânduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora…
“Asceza ascultării e indispensabilă nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de fratele nostru, când acesta ne cere un lucru cu putinţă şi nu potrivnic duhului poruncilor lui Hristos. Asceza răstignitoare a ascultării faţă de fratele face deopotrivă mai fină în noi capacitatea de a sesiza mai profund voinţa lui Dumnezeu. (…) Fără această cultură a ascultării, omul va rămâne inevitabil “un cerc închis”, mereu nefericit înaintea Veşniciei. (…)
Născut din părinți capadocieni, a căror bogată și mândră moștenire avea s-o poarte, Părintele Ioannnis va ajunge în America la vârsta de numai două luni și jumătate, odată cu emigrarea familiei, crescând în Manhattan-ul New York-ului. Va studia la un colegiu catolic, apoi la facultăți protestante, sub îndrumarea unor profesori renumiți. În ciuda tuturor acestor condiții neprielnice, trecerea lui prin sita cunoașterii academice nu a făcut decât să-i aprindă mai tare dorul după autentica Ortodoxie, pe care o cunoscuse deja de mic, de la părinții săi, și care „îl înrobise, în adevăratul sens al cuvântului”.
– Cine sunt sfinţii? Sunt oameni ca şi noi, numai că aceştia au pus iubirea de Dumnezeu mai presus decât iubirea de tată, de mamă, de fiu, decât iubirea de pământ, decât iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, prin urmare, sunt oameni care au urmat întocmai pe Iisus, iubindu-L pe El mai presus decât acestea din viaţa asta.
Plăcere este tot ceea ce face plăcută viaţa şi ne-o îndulceşte. Plăcerile sunt de două feluri, aşa cum şi firea noastră este îndoită. Suntem constituiţi din trup şi suflet şi fiecare element are părţile lui constitutive şi simţurile corespondente, iar plăcerile aparţin ambelor părţi ale firii omeneşti. Există, aşadar, plăceri trupeşti, care se fac simţite prin intermediul mădularelor trupului, şi plăceri duhovniceşti, care ţin de universul nostru sufletesc şi duhovnicesc.
… Ispitele există şi vor exista până la sfârşitul vieţii noastre şi trebuie, pe cât este cu putinţă, să ne păzim de nenumăratele capcane pe care ni le întinde înainte vicleanul Satan. Nimeni nu poate scăpa de acestea, decât numai smerenia, precum a zis Sfântul Antonie, şi rugăciunea: Izbăveşte-ne, Doamne de cel viclean…
Postul este un prilej privilegiat de înnoire lăuntrică și de sporire duhovnicească și un post bine împlinit aduce după sine o rodire bogată și bineplăcută.
Postul cantitativ are mai ales o funcție regulatoare față de postul calitativ: el permite slăbirea trupului și obținerea rezultatelor dorite pentru suflet atunci când postul calitativ nu este suficient.
Voi, cei zidiți din pământ, priviți la toate dimensiunile vieții și veți conștientiza cât de adevărată este această frază: iubirea desăvârșită alungă teama. Când dragostea este prezentă, teama nu-și are loc! Când dragostea lipsește, domnește teama.
De unde provine teama? Din lipsa dragostei. Și dragostea, din ce este constituită?
Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi deoparte răul. Îndreptaţi-vă privirea spre Hristos şi El vă va mântui. Ceea ce-l face sfânt pe om este iubirea, închinarea la Hristos, care nu poate fi pusă în cuvinte, nu poate, nu poate… Omul încearcă să se nevoiască, să facă astfel de lucruri şi să-şi chinuiască fiinţa din iubire pentru Dumnezeu.
Nici un ascet nu s-a sfinţit fără nevoinţe. Nimeni nu a putut ajunge la duhovnicie fără a se nevoi. Nevoinţele sunt trebuincioase.
În Psalmul Vecerniei (103) apare asociat mării brăzdate de corăbii un balaur (Leviatan) „care se joacă într-însa“ (v. 27). Pentru ascultătorul modern acest mic detaliu poate fi încadrat în descrierea generală a creaţiei din psalm. Să fie oare vorba pauşal de monştrii marini? Să fie corabia, un adevărat „balaur“ al tehnicii pentru vremea respectivă? Să fie referire ciudată la vreun dinozaur, aşa cum cred unii literalişti din Lumea Nouă?
Ce altceva este trupul porcesc decât a lăsa pântecele fără hotar şi a-l umple pururea şi a nu avea vreme rânduită anume pentru trebuinţa trupului, cum au fiinţele cuvântătoare [deoarece, în cazul animalelor, instinctul le limitează consumul de mâncare şi de apă]. Şi ce se naşte din aceasta? De aici se naşte îngreuierea capului şi multă greutate a trupului împreunată cu slăbirea umerilor. Apoi nevoia de a părăsi liturghia (slujirea lui Dumnezeu).