Mulțumim lui Dumnezeu pentru că și anul acesta, mai aproape cu o Duminică fiind de începutul Postul Mare, am putut asculta pagina aceasta atât de frumoasă din Sfânta Evanghelie cu pilda fiului risipitor. Pilda fiilor risipitori. Pilda întoarcerii fiului risipitor. Pilda tatălui celui iubitor și iertător. Și în câte și în câte feluri am putea numi această pildă. O cunoașteți. Cu toate acestea, parcă niciodată nu vom putea să pătrundem, să primim, să adâncim toate înțelesurile acestei pagini din Sfânta Evanghelie după Luca.
„Chiar de ai fi, cum sunt şi eu, risipitor,
Vino, căci uşa milostivirii dumnezeieşti
deschisu-s-a tuturor!”
Cred că omilia noastră de astăzi, care este o continuare a celor spuse în duminicile trecute şi în care multe sunt legate de capitolul X al Epistolei către Romani, se potriveşte foarte bine să o legăm şi de parabola fiului risipitor, pe care am ascultat-o astăzi.
– Dacă încerci să explici unui om că ceea ce face nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi, totuşi, acesta refuză cu încăpăţânare să accepte acest lucru, ce să facem pentru el, ţinând cont de faptul că ţinem mult la el?
Evanghelia acestei Duminici ne vorbește nu numai despre păcat și pocăință, ci și despre iertarea oferită de Dumnezeu: când fiul cel rătăcitor, care și-a venit în fire prin calea suferințelor, a sărăciei, a singurătății și a respingerii, s-a îndreptat spre casa părintească. Pe când era încă departe de casă, chiar dacă nu putea vedea prea bine de la depărtare chipul său, tatăl l-a recunoscut. Probabil că ieșise de multe ori și privise în depărtare, așteptând întoarcerea fiului său.
O face din când în când. Își ia sita și începe să cearnă. Ne încearcă și, în același timp, ne învață. „Întru necaz ne-am adus aminte de tine”, (Isaia 26, 16), spune Prorocul Isaia. În mijlocul necazurilor și ispitelor ne-am adus aminte de tine, Doamne! În timpul Ocupației, dar și după aceea, ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de ținutul de baștină, Messinia, când, undeva prin 1947, au avut loc din nou cutremure, însă nu atât de devastatoare ca ultimele care ne-au încercat. Bisericile se umpluseră și atunci! După o „scuturătură”, începem cu toți să alergăm, apoi, după puțin, uităm iarăși de Dumnezeu.
Toată istoria Bisericii s-a întemeiat pe fapte: la început pe chinurile şi suferinţele mucenicilor care au trăit în primele secole ale creştinismului, pe eforturile stâlpilor Bisericii – Sfinţii –, iar apoi, pe faptele ascetice individuale, pe triumful sufletului în lupta cu trupul, luptă dusă de către pustnici şi de către alţi martiri, deveniţi „îngeri în trup, oameni ai Cerurilor” şi „drepţi” care au trăit în lume, dar care nu au fost pângăriţi de lume.
Fericita Xenia din Sankt Petersburg este una din cele mai iubite sfinte ale Rusiei și ale Ortodoxiei întregi. Oriunde am pomenit numele ei, oamenii s-au luminat la față. Când pregăteam acest articol, de exemplu, a trecut pe lângă mine un părinte care, văzând icoana Sfintei pe coperta cărții cu viața ei, a exclamat: „A, Sfânta Xenia!”. Mi-a luat cartea, s-a închinat și i-a sărutat cu evlavie icoana.
– Puteți să ne vorbiți de taina credinței? Sunt persoane care au credința de când sunt mici, altele care o găsesc cu mult mai târziu…
Sunt oameni ce nu se întorc nicicând către Dumnezeu, nu se roagă nicicând. Și dintr-o dată sufletul lor e cuprins de amărăciune, mintea de neliniște și inima de întristare. Și omul simte că, în starea sa pustiitoare, nici o altă făptură omenească nu îl poate ajuta – chiar dacă îl ascultă până la capăt, nu e în stare să-i priceapă durerea.