Când ne năpădesc gânduri pătimașe, de nimic, trebuie să ne învățăm să trecem cu mintea în lumea dumnezeiască, descoperită nouă prin Iisus Hristos și Duhul Sfânt. Să păstrăm necontenit mintea în Dumnezeu – iată de ce avem nevoie noi, monahii. Așa suntem noi datori să trăim și să ne învățăm. De aceea viața monahală este organizată astfel încât totul se învârte în jurul bisericii și în biserică, pentru a ne reține gândul în Dumnezeu.
Noi, ca niște copii mici, ne aflăm pe malul unui ocean mare, nemărginit, și sfios ne bălăcim și ne afundăm în apele mici de lângă țărm. Așa și acum, noi vrem să ne afundăm în aceste ape ale oceanului. Dar la țărm apa este aceeași ca și în largul lui.
De fiecare dată când gândurile trupești sau grijile lumești ne coboară până la pământ sau chiar până la supărare împotriva fratelui sau surorii, cum să ne ridicăm din nou? Trebuie să ne ținem mintea în Dumnezeu și să ne amintim de Înfricoșata Judecată. Atunci toată viața noastră și fiecare clipă a ei se va scurge într-o cu totul altă atmosferă. Așa se va împrospăta în noi simțul răspunderii înaintea Dumnezeului Care a făcut toate, întreg cosmosul, și înaintea a toată zidirea lui Dumnezeu.
Din micile noastre fapte de fiecare zi, rezultatul va fi că Duhul Sfânt va putea veni la noi. Pentru aceasta Cuviosul Isaac Sirul zice:
„Curăță locul, și va veni Duhul Sfânt și va povățui.”
Așa, Duhul Sfânt îi povățuiește și pe acei țărani analfabeți, cum era tatăl Sfântului Siluan și însuși Cuviosul Siluan. Având asemenea pilde, și noi să încercăm să trăim zilnic în acea atmosferă și vom dobândi ceea ce căutăm.
Multora le este greu să creadă aceasta. În chip curios, ei nu înțeleg o asemenea minune – din pământ este luat omul, și ce gândește acest om: el uită pământul și trăiește cu duhul în Dumnezeul cel veșnic! Aceasta deja este o minune. Chiar și în rugăciuni și în cuvintele Descoperirii lui Dumnezeu se zice despre om: „Din pământ ești luat și în pământ te vei întoarce”. Și iată, acest „pământ” gândește cele despre care vorbim astăzi.
Voi știți că eu vorbesc fără nicio pregătire, că singura mea pregătire este numai în rugăciune. Și ce cuvânt vă voi spune, eu însumi nu știu dinainte. Dar avem toți un țel esențial: trebuie totuși să biruim prezența morții în noi. Și astfel, omul cel din pământ luat primește suflu de la Făcătorul și se face suflet viu, iar apoi și asemănător Fiului lui Dumnezeu Celui întrupat: persoană, ipostas. Rogu-vă din tot sufletul, țineți-vă de acest principiu.
Acum vorbim despre cum să ne îndreptăm mintea ca să rămână neîntrerupt în Dumnezeu. Viața omului devine atunci ca și cum cineva l-ar ridica puțin în aer și l-ar ține atârnat deasupra pământului. În orice caz, eu așa o simt. Eu însumi nu mă pot înălța de pe pământ, ci altcineva mă ridică. Și îți dă impresia că trăim ca și cum am fi atârnați…
Nu gândirea abstractă despre Dumnezeu, ci simțul necontenit al legăturii noastre cu El este unul dintre cele mai importante țeluri ale nevoinței noastre. Într-una din cuvântările noastre următoare, dacă Dumnezeu binevoiește, vom vorbi despre rezultatul pe care îl are în sufletul nostru amintirea Judecății de Apoi. Văzând în ce măsură nu corespundem cu poruncile lui Dumnezeu, nici nu îndrăznim să ne ridicăm ochii către cer. Dar nici a ne lepăda de aceasta nu putem. Când ne gândim la Înfricoșata Judecată, începem să vedem cât suntem de josnici și tot timpul trăim în ale pământului: „Omul, ca iarba, zilele lui; ca floarea câmpului, așa va înflori.” Dar va veni Duhul Sfânt la noi și ne va da ceea ce, cu o dragoste atât de tainică, gândim în fiecare zi și în fiecare ceas.
Prin pocăință se naște în noi un anumit har: o durere pentru tot ce am făcut în toată viața noastră de zi cu zi. Pocăința trebuie să fie singura noastră cale către Dumnezeu. Pocăinței îi este caracteristic să ne renască și să ne facă asemenea lui Hristos Însuși. Însă la măsura Lui noi nu ajungem. Și astfel, pocăința pe pământ nu are sfârșit.
Astfel, sarcina noastră este să fim cu luare-aminte la noi înșine și să nu lăsăm pe nimeni să ne răpească mintea în alte sfere, în afara acelei Ființări pe care ne-a adus-o Domnul Iisus Hristos de la Tatăl Său.
(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004)