Adeseori vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul zugrăvit pe icoane având aripi ca de înger şi în mâini ţinându-şi capul tăiat. Această înfăţişare vrea să ne aducă aminte de chipul îngeresc al vieţii sale şi de sfârşitul mucenicesc cu care şi-a încununat viaţa Sfântul Ioan.
Luaţi aminte la Sfântul Ioan Botezătorul care a stat împotriva fărădelegii! În loc să stea în pustie, acolo unde îi era locul şi acolo unde-i era rostul, s-a dus la regele Irod şi i-a spus: trăieşti în nelegiuire, nu faci bine! Noi nu putem face ceea ce a făcut Sfântul Ioan Botezătorul. Nici pentru cei din apropierea noastră, pentru cei din familia noastră. De multe ori lăsăm să se întâmple nişte lucruri pe care ştim sigur că nu le binecuvântează Dumnezeu.
Suntem mai mici şi mai sărăcăcioşi ca alţii poate, dar mă gândesc şi la cuvântul Domnului care spune că, deși drojdia în aluat este puțină şi mică, dospeşte tot aluatul şi fără de ea pâinea nu se poate face. Tot aşa să nu ne poticnim în privinţa noastră, văzând cât de smerită este Biserica Ortodoxă.
Împliniți-vă viețile! Nu le umpleți doar cu lucruri deșarte care trec foarte repede și de care să ne fie rușine.
Faptul că este rară curăția pe care a fericit-o aparte Hristos arată că, în cele din urmă, nu Dumnezeu conduce viața noastră, că noi nu ne gândim să-L avem pe Dumnezeu și să-L slăvim, ci ne pierdem în discuții în jurul slujbelor, al rugăciunii, al iubirii. Astfel, așa ne obișnuim să trăim fără Dumnezeu. De aceea, Sfântul accentuează că ne lipsește inima curată pe care o fericește Hristos.
Are o foarte mare însemnătate să ne păzim mintea tot timpul de tot ce este păcat. Cine se păzește de păcatele mici, la care aproape că nici nu le dai importanță, acela nu ajunge să lupte cu păcatele mari, căci îl acoperă Domnul, văzând lupta și smerenia lui.
Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă.
De bună seamă, la început credinţa noastră nu are maturitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic.
Mi-am petrecut viaţa în lucruri bune şi în păcate, şi în timp de şaizeci de ani am cunoscut ce putere are obişnuinţa. Şi sufletul şi mintea pot dobândi obişnuinţe. Iar ceea ce omul obişnuieşte aceea şi face. Dacă e obişnuit cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat şi demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s-a obişnuit cu cele bune, Dumnezeu îl va ajuta cu harul Său.
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”.