Tot omul care cu adevărat caută mântuirea, neapărat trebuie să treacă prin experiența părăsirii de către Dumnezeu. Uneori ea pare să atingă o asemenea putere, că până și scurte clipe par a fi în afara vremii. Astfel de stări extreme nu adesea se trimit nevoitorului; însă sub o formă mai ușoară, această încercare a credinței noastre ne poate însoți ani îndelungați în cel de-al doilea răstimp al vieții duhovnicești a creștinului, adică atunci când pronia îl lasă să sufere o slăbire, ba chiar o îndepărtare a primului har. Această părăsire de neocolit cuprinde un adânc tâlc: a da omului putința să-și arate propria libertate și credincioșia față de Dumnezeu.
Dar cum este cu putință a nu deznădăjdui, dacă nici o rugăciune nu ajunge la urechea Celui Preaînalt? Oricât de întărit ar fi fost omul în anii ce au trecut, în via părtășie cu Cel ce singur Este, starea părăsirii de către Dumnezeul de acum iubit ne aruncă duhul într-o grea nedumerire: Ce se întâmplase cu mine atunci? Este oare cu putință ca Dumnezeu, așa cum L-am cunoscut, într-atât să Se îndepărteze, ca nici unul din strigătele sufletului meu rănit să nu-L atingă?… Astfel de gânduri tulbură și clatină mintea. Răspunsul final, cu toate acestea, poate veni în curând.
Când și experiența mea personală mi-a dat să înțeleg că poruncile lui Hristos, prin însăși esența lor, sunt proiecția vieții Dumnezeiești în planul nostru, atunci s-au limpezit cuvintele Domnului: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Io. 15:5). În perioadele grele, când se năruiau toate strădaniile mele de a-mi armoniza întru totul viața cu învățătura evanghelică, se întâmpla să mă rog așa:
„Vino, și însuți săvârșește în mine voia Ta: poruncile Tale nu încap în inima mea cea strâmtă, și mintea mea cea îngustă nu le atinge cuprinsul… Dacă însă nu dorești a sălășlui înlăuntrul meu, atunci eu negreșit în întuneric mă voi duce… Știu, nu în chip năsilnic lucrezi Tu, ci rogu-Te, intră în casa mea cu stăpânire și mă renaște întreg: preschimbă întunericul iadului mândriei mele întru cea a Ta smerită dragoste; schimbă cu Lumina Ta chipul firii mele urâte, cât să nu rămână în mine nici o patimă care să poticnească venirea Tatălui Tău împreună cu Tine (cf. Io. 14:21-23); fă din mine lăcaș vieții Tale sfinte, carea Tu însuți mi-ai îngăduit a întrezări… Așa Doamne, rogu-mă Ție, nu mă lipsi de acest semn al bunătății Tale.”
Adeseori ceasuri întregi treceau într-o astfel de rugăciune.
Arhimandritul Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este,” Ed. Sophia 2005, p. 187-188