„Iair era mai-marele sinagogii. Era un dregător, un om important, un om de vază, un nobil al cetății. Nu era preot, era laic, era mirean, dar un demnitar al lui Dumnezeu – evreu, bineînțeles. Și, la un moment dat, când Iisus se găsea pe ulițe, cu mulțimile după El, învățând, predicând, vindecând bolnavi, acest Iair, care avea o fiică de 12 ani și era bolnavă pe moarte, a venit la El și I-a spus: „Învățătorule, vino, Te rog, în casa mea, pentru că fiica mea e pe moarte.” Nu I-a spus ce anume să facă, pentru că se subînțelegea. Era ultima sa speranță, după ce epuizase toți doctorii, că Iisus, în calitatea Sa de taumaturg, o va vindeca.
Atunci Iisus Și-a schimbat direcța mersului spre strada în care se găsea Iair și, îndreptându-se către ea, iată că s-a întâmplat un alt eveniment și o altă vindecare: o femeie care avea o suferință grea și, într-un fel, impudică, s-a apropiat de El, dar n-a îndrăznit să-I iasă în față și să-I spună de ce suferă, pentru că, practic, i-a fost jenă de mulțimea care se găsea acolo și, poate, chiar de Iisus. Așa încât, neîndrăznind să facă mai mult, s-a apropiat de El prin spate și s-a atins de poala veșmântului Său. Și în clipa aceea a simțit că s-a vindecat, că scurgerea sângelui ei, care era de 12 ani, s-a oprit într-o singură clipă. Și a simțit că trupul ei redevine sănătos. Și aunci a urmat un dialog – un dialog pedagogic, bineînțeles. Iisus întreabă pe ucenicii Săi: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” Iar Petru, răspunzând, a zis: „Învățătorule, lumea Te îmbulzește, Te înghesuie care mai de care și Tu mai întrebi <Cine s-a atins de Mine?>” „Bine, bine”, zice Iisus, „dar Eu am simțit puterea care a ieșit din Mine. S-a atins cineva de Mine.” Și atunci femeia, văzându-se într-un fel descoperită, s-a simțit obligată să se autodenunțe și a ieșit în față și a spus: „Învățătorule, eu am fost.” Și atunci a spus în gura mare, fără să-I mai fie jenă – pentru că deja suferința nu mai era asupra ei – a spus poporului în gura mare ce s-a petrecut cu ea, de ce anume suferință venise acolo și cum se vindecase în clipa în care s-a atins de poala veșmântului lui Iisus. Iar Iisus i-a spus doar atât: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace!”
Așadar, iubiții mei, „Credința ta te-a mântuit!” Ce vreau să vă spun asupra acestui episod: uneori, puterea lui Dumnezeu poate să fie furată. Această femeie, pur și simplu, și-a furat vindecarea. Orice bolnav ieșea înaintea lui Iisus – un orb, șchiop, uscat, lepros – și se ruga să fie vindecat de Iisus. Iisus îl întreba: „Crezi?” Și dacă răspundea „Cred!”, atunci Iisus îl vindeca, tot credința insului fiind temelia vindecării. De data aceasta, acest dialog prealabil nu a avut loc, dar credința femeii era întreagă, puternică. stăruitoare, și ea a lucrat. Ea, în clipa când s-a apropiat și a atins poala veșmântului lui Iisus, a fost convinsă că se vindecă și s-a vindecat. Este ceea ce ne spune Domnul Iisus într-un text foarte frumos din Evanghelia de la Marcu: „Iar când cereți ceva, rugându-vă, să credeți că l-ați și primit și-l veți primi”, îl veți avea. Așadar, nu este vorba de o simplă speranță, ci este vorba de actul pur al credinței care lucrează instantaneu. Credința operează asupra puterii lui Dumnezeu, o stârnește, o activează și atunci minunea se produce. […]
Revenind la Iair și la copil: îndreptându-Se Iisus, după acest episod, către casa lui, iată că a venit cineva, unul din servii lui Iair, și i-a spus acestuia: „Fata ta a murit. Nu-L mai supăra pe Învățător.” Adică, nu-L mai face să se deplaseze degeaba, fiindcă nu se mai poate face nimic. Toți așteptau vindecarea, dar, de îndată ce intervine moartea, în vindecare nu mai crede nimeni. Și atunci, firește, trebuie să bănuim că bietul Iair a avut ochii plini de groază. Era singurul lui copil această fetiță de vreo 12 ani. Iar Iisus îi spune: „Crede numai și fata ta se va mântui.” Tot la credință a apelat. Cu credință venise acest Iair la Iisus ca s-o vindece, dar acum credința îi era pusă la încercare: cum s-o mai vindece după ce ea murise? Iisus ajunge la casa lui Iair – lume multă adunată: vecinii, cunoscuții, care plângeau, jeleau. Cum să nu jelești pe un vecin sau pe o rudă care și-a pierdut singurul său copil în vârstă de numai 12 ani?! Este o mare tragedie în viața unei familii și în viața comunității omenești. Iisus intră înăuntru și ia cu Sine doar trei dintre ucenicii Săi – poate nici spațiu nu a fost, dar trebuie să remarcăm, totuși, că pe cei trei ucenici – Petru, Iacov și Ioan – i-a luat și la Schimbarea la Față, care a fost un eveniment intim, de mare taină, pe Muntele Taborului; tot pe ei, la această minune extraordinară, și pe părinții fetei. Moarta ședea întinsă pe pat, Iisus S-a aplecat deasupra ei și a spus doar aceste cuvinte: „Copilă, scoală-te!” Și îndată copila a deschis ochii, a înviat, El, Iisus, a luat-o de mână, a dat-o părinților ei și le-a spus: „Dați-i să mănânce!” Și asta a fost tot. Uimire, plânsete de bucurie, bineînțeles, lacrimi de bucurie, dar aceasta a fost tot. De ce „Dați-i să mănânce!”? Când un bolnav începe să mănânce este semn de însănătoșire. De obicei, bolnavul, mai cu seamă când este în comă, aproape de moarte, nu mai poate mânca sau refuză să mănânce. Iată, deci, a mânca însemnează „să știți că e sănătoasă, e vie și sănătoasă, dați-i să mănânce, hrăniți-o.”
Iubiții mei, învierea aceasta s-a petrecut foarte repede. Iisus, însă, înainte de aceasta, spusese o vorbă menită să ne descumpănească chiar și astăzi. Când a trecut prin mulțimea care înconjurase casa plângând, El le-a spus: „Nu plângeți, că ea n-a murit, ci doarme!” Dar ei, care o văzuseră pe copilă murind și moartă și știind că a murit, au început să-L cam ia în bătaie de joc: „Uite, El zice că este cine zice că este, dar nu-Și dă seama că ființa aceasta a murit.” Dar Iisus a vrut să ne prezinte moartea ca pe un somn. Intervine, însă, aici o mare capcană: dacă este așa, ne punem întrebarea, nu cumva a fost vorba de o moarte aparentă? Fiindcă ea s-a petrecut repede, la scurtă vreme după ce copila murise. […] Și aici intervine textul evanghelic, sub inspirația Duhului Sfânt, ca să ne elimine această îndoială. Se spune așa: după ce Iisus i-a spus: „Copilă, scoală-te!”, sau trezește-te, duhul ei s-a întors la ea și copila a înviat. I s-a întors duhul, sau sufletul. […]
Dacă există o moarte a trupului, care poate fi un somn de lungă durată, o odihnă până la Învierea cea de Apoi, așa cum a fost somnul fiicei lui Iair până în clipa în care Domnul a strigat-o: „Copilă, deșteaptă-te!”, tot așa este și moartea noastră un somn de așteptare a învierii. Iubiții mei, dacă trupul trece prin moarte și înviere, sufletul poate să treacă prin moarte fără să mai treacă prin înviere, pentru că el este duh, este spirit. Ne vorbește Cartea Apocalipsei de moartea cea dintâi și de moartea cea de pe urmă. Moartea cea dintâi este despărțirea sufletului de trup. Moartea de pe urmă este cumplită – este moartea sufletului. Dar nu în sensul că piere, dispare, ci în sensul că nu se mântuiește, în sensul că este condamnat la osânda veșnică, la întunericul desăvârșit, „cel mai din afară”, de nepătruns. Întunericul este simbolul singurătății depline. […] Această moarte ultimă a sufletului are loc în ființa omului care nu s-a pocăit de păcatele lui și care nu este capabil de mântuire.
De aceea, iubiții mei, Dumnezeu ne-a dat viața și suntem obligați s-o apărăm, pentru că viața înseamnă și o șansă a vindecării tale de propriile tale păcate. Toți greșim, toți suntem păcătoși, toți știm ce este, toți cădem din nou, din cauza slăbiciunii ființei noastre, dar cu fiecare an și cu fiecare lună și, până la urmă, cu fiecare ceas și cu fiecare clipă a vieții noastre, Dumnezeu ne mai oferă o șansă. De aceea, noi, Biserica, suntem împotriva a ceea ce se numește eutanasia – uciderea bolnavului în ipoteza că nu mai există nicio șansă de vindecare. Nu se poate. Ceea ce e cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu. […]
Așadar, iubiții mei creștini, să rămâneți optimiști, pentru că Dumnezeu, înzestrându-ne cu libertate, dar și cu riscurile ei, ne oferă în același timp șansa de a ne mântui. Să credem în sufletul nostru, în existența lui, în nemurirea lui, să credem în puterea lui Dumnezeu de a învia morții, să credem în propria noastră înviere, pe care o mărturisim în Simbolul Credinței și o așteptăm […] și, de asemenea, să credem în puternicia, în trăinicia și în vitalitatea poporului nostru, care a fost un popor plin de sănătate trupească și sufletească, mai ales sufletească, și care este îndatorat să și-o mențină prin toate mijloacele cinstite și plăcute lui Dumnezeu. Așa să ne ajute Domnul Iisus Hristos, Cel Ce a înviat-o pe fiica lui Iair și Cel Ce ne va învia și pe noi din morți!”
Mitropolitul Bartolomeu Anania