„Pacea întregii lumi să devină cât mai curând realitate!”
Articole
Ca să se învrednicească omul de viaţa veşnică, trebuie să se împărtăşească cu Trupul şi cu sângele lui Hristos
Dar nu numai cele spuse până acum, îndatorează pe tot creştinul, care nu are impedimente, să se împărtăşească des, ci şi însăşi Dumnezeiasca Taină şi împărtăşirea, dacă ne gândim bine, ne atrage să ne împărtăşim des pentru că este un element esenţial al vieţii sufletului. Să vedem ce însemnează acest lucru.
„Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7)
Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Lucifer cel căzut”. Despre acesta ne înştiinţează Însuşi Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Lucifer este stăpânie, conducător al cetei îngerilor care au căzut din cer, atunci când au vrut să se îndepărteze de voia dumnezeiască. Atunci, automat, au fost înfrânţi şi au căzut de la vrednicia şi de pe locul lor de cinste. Şi-au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului. Au devenit nişte monştri înspăimântători, de care şi să ne aducem aminte, şi ne scârbim. În ipostasul lor diavolesc nu există nimic bun, nimic drept, nimic cinstit, raţional şi adevărat.
Virtuosul se supune uşor voinţei lui Dumnezeu
Află că-n acest război duhovnicesc sunt două voinţe în noi, una contrară alteia. Una a părţii raţionale, şi de aceea se numeşte Raţionalul şi voinţă superioară. Cealaltă a simţurilor, şi de aceea este numită sensibilă, voinţă inferioară. Ultima de obicei mai este numită voinţa iraţională, voinţa poftelor şi a pasiunilor corporale.
Cu voinţa superioară, raţională, dorim numai lucrurile bune, iar cu cea inferioară, iraţională, dorim numai lucrurile rele.
Fără osteneală nimic nu se făptuieşte
Să ne îngrijim, atâta vreme cât suntem vii, a ne curăţi de toată întinăciunea patimilor, şi în locul lor să sădim toate virtuţile. Fireşte, asta cere osteneală, şi încă nu puţină; însă cum ar putea fi altfel? Fără osteneală nimic nu se făptuieşte. Cel care şi-a lăsat ogorul în părăsire şi a lăsat să crească pe el orice buruiană, iar apoi se va hotărî să-l cureţe, fireşte că îşi va răni şi tăia mâinile smulgând mărăcinii şi buruienile ghimpoase – dar ia el în seamă lucrul acesta?
Dumnezeu nu este părtinitor ci dăruieşte harul Său tuturor
Vin la mine mulţi şi doresc să înveţe lucrarea rugăciunii minţii. Atunci eu îi întreb: „Te-ai mărturisit vreodată? Te împărtăşeşti regulat? Vieţuieşti creştineşte?”. Dacă răspunde „Da”, atunci înaintăm. Dacă zice „Nu”, nu pierd timpul în zadar cu el. Aşadar, fiule, mai întâi începem cu pocăinţa şi mărturisirea. Apoi urmăm sfaturile unui povățuitor iscusit în lucrarea rugăciunii minţii.
După cuvântul Tău, Doamne, vom face…
Și iată ce ne cere actul pocăinței în Legea cea Nouă: să lași ale tale – ne pare greu, dar asta le-a cerut și la ucenici – cum gândești, ce crezi, ce vezi, ce pipăi, ce simți în mână, ceea ce auzi și miroși, și să te încrezi în Cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât în simțurile tale, și în percepția și cugetele tale.
Înconjurați de oameni, dar singuri: chemarea spre mântuire și vindecarea neînțelegerilor
Trăim vremuri paradoxale. Suntem mai conectați ca oricând, înconjurați de oameni, dar în adâncul sufletului mulți se simt singuri, neînțeleși, neîmpliniți. De ce? Pentru că, așa cum subliniază Arhimandritul Simeon Kraiopoulos în articolul său „Oamenii sunt bolnavi sufletește, dar refuză să recunoască” (manastireasuruceni.md), nu simpla prezență fizică a celorlalți ne aduce bucurie, ci comuniunea autentică în iubire.
Dar pentru a redescoperi această comuniune, este nevoie de un drum interior, de o luptă cu propriul egoism și de o voință fermă de a răspunde chemării lui Dumnezeu.
Pentru noi a coborât pe pământ Cel mai presus de Ceruri
Așa și marele și bunul nostru Împărat, vrând să ne arate pe noi moștenitori ai împărăției Lui, a trimis la noi mulți vestitori ca să mărturisească despre bogăția Lui negrăită și slava nespusă a împărăției Lui, dar și despre întristarea aceea fără de sfârșit și că cei ce urăsc pe vrăjmașul și faptele rele ale aceluia și vin la Dumnezeu și se împărtășesc veșnic de bunătățile Lui nu pe Dumnezeu, ci pe ei înșiși s-au folosit.
De ce fără Cruce nu există mântuire
Mulți oameni caută fericirea ușoară, fără durere, fără suferință. Dar Hristos ne arată alt drum: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24). Crucea nu este o pedeapsă, ci este cheia vieții veșnice.
Cum să trăim credința ortodoxă în vremuri tulburi
Trăim vremuri în care frica, nesiguranța și neliniștea par să cuprindă lumea. Mulți oameni caută răspunsuri, dar nu le găsesc în știri, în politică sau în promisiunile omenești. Adevărata liniște se află doar în Hristos și în Biserica Sa, acolo unde sufletul găsește pace și speranță.
S-a întâmplat ceva aşa cum voiai tu? Mulţumeşte-I. Nu s-a întâmplat? Slăveşte-L
Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama.
Totul se dobândeşte prin rugăciune
“Totul se dobândeşte prin rugăciune, repeta Stareţul. Voi, acum, vă apropiaţi de prima treaptă, încă nu vă ridicaţi, ci doar vă apropiaţi. Trebuie să treceţi prin uşă şi prin nici un fel de efort nu se poate intra, dacă nu va fi milostivirea lui Dumnezeu.
Este o rătăcire să căutăm o viață comodă, fără întristări, care nu duce niciodată la Ceruri
O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.
Oamenii s-au alipit cu sufletul lor de agonisirea bunurilor pământeşti şi au pierdut iubirea lui Dumnezeu
Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea omenească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.
„A te pocăi de păcatele tale înseamnă, printre altele, de a nu le mai repeta“
„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut.”
Retragerea povăţuitoare a Harului
Această stare nu este, însă, una care să dureze mult. Răstimpul rămânerii Harului după cea dintâi cercetare a sa diferă de la om la om, depinzând de diferiţi factori: râvna omului, modul său de viaţă, iconomia lui Dumnezeu etc. In orice caz, după o anumită perioadă de timp, Harul se împuţinează.