Viața prezentă este o permanentă luptă împotriva răului și a multiplelor forme pe care acesta le îmbracă, în păcate și patimi, suferințe și încercări, boli și dureri. Unii gustă din cupa amară a necazurilor din fragedă copilărie, clipe în care nu doar că nu ar fi trebuit să cunoască apăsarea sau gravitatea lor, ci nici măcar de faptul că ele există n-ar fi fost nevoie să afle. Alții dau față în față cu ea mai târziu dar, cu toate acestea, suferința face parte din viața omului căzut.
Fragment dintr-un rezumat al conferinței „Viața și învățătura Preacuviosului Gheronda Emilianos Simonopetritul” ținută de Arhim. Elisei, Starețul Măn. Simonos Petra, la Kalamaria, în Postul Mare din 2019
Unul dintre monahii săi, care și-a notat amintirile despre Arhim. Emilianos, ne invită să vedem în el un om care nu se mulțumea cu viața prezentă. Un om care se nevoia să depășească limitele acestui spațiu și timp, pentru a găsi o nouă viață, unde își potolea foamea și își stingea setea pe care le încerca în cele mai adânci ale lăuntrului său.
Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?
Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.
Creştinii trebuie să ştie că numai Dumnezeu cunoaşte taina sfârşitului lumii, când anume va fi, cum va fi. (…) Noi creştinii trebuie să ştim că sfârşitul vieţii noastre este, în acelaşi timp, şi sfârşitul lumii pentru fiecare dintre noi.
Între virtuțile sau darurile cele mai rar întâlnite la creștini este acela al înțelepciunii (iscusinței, inteligenței, priceperii, măsurii, pedagogiei și cunoașterii). Apăsăm cu multă insistență asupra necesității înțelepciunii creștine. Ea își are rădăcinile în toată Scriptura și în Tradiție. Mântuitorul Însuși ne cere: „Fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii!” (Matei 10,16). Alăturarea acestor două noțiuni – înțelepciune și nevinovăție – elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credință, forma goală și intenția rea.
Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici din țară, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976, a ajuns la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol, pe care a păstorit-o până în dimineața zilei de marți, 19 iulie 2011, când s-a mutat la Domnul.
Un monah odată a mers la Sfîntul Arsenie şi i-a mărturisit că el la citirea Sfintelor Scripturi niciodată nu simte puterea cuvintelor citite, şi nici o dulceaţă în inimă.
Întrebare: De ce au inclus căsătoria în Tainele Bisericii, iar monahismul nu?
Răspuns: Părintele Sofronie mi-a spus odată: „Închipuie-ți că nu acceptă monahismul ca taină a Bisericii, iar căsătoria este una dintre taine!” Amândouă ar trebui considerate taine, pentru că aceasta este calea lui Hristos. Icoanele, de pildă, nu sunt taină, însă sunt un mijloc foarte puternic de a ne trasmite harul lui Dumnezeu.
Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou este unul dintre cei mai profunzi trăitori și mărturisitori contemporani ai credintei ortodoxe. Este ucenicul Parintelui Sofronie Saharov care, la randul său, a fost ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. În prezent, Parintele Zaharia este duhovnic în Mănăstirea întemeiata de Părintele Sofronie, „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex, Anglia.
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor. Această putere este ca o baterie. Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru. Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti. Deci, aceeaşi putere poate alimenta fie sinele cel bun, fie sinele cel potrivnic. Suntem robi unuia dintre cei doi – celui bun sau celui rău. Să urmărim să fim ai celui bun, nu ai celui rău.
Toți ne folosim de aceste mijloace într-un fel sau altul. Utilizarea excesivă a internetului a reprezentat o problemă încă de la începuturile lui. Acesta vatămă foarte mult atunci când înlocuiește activitățile omului. Spre exemplu, atunci când înlocuiește lectura.
Deşi Cuviosul ardea de dorinţa de a pleca departe, într-un loc necunoscut, şi să trăiască iarăşi „fie şi numai o zi sinaitică”, pe măsură ce trecea timpul, înţelegea că acest lucru era deja cu neputinţă de împlinit. In 1988, a spus: „Acum, când programul mi-l face lumea, este greu să mă ascund şi mă simt cu mâinile legate. Trebuia să mă fi ocupat de această problemă mai devreme. Să fi mers la Sfintele Locuri fără rasă, doar cu un sac în loc de dulamă şi cu un fes.
Întrebare: Sfântul Sofronie spunea că creștinul trebuie să aibă neîncetat însuflare în nevoința lui. În ce constă această însuflare?
Răspuns: „Cei povățuiți de Duhul Sfânt niciodată nu încetează a se osândi ca fiind nevrednici de Dumnezeu”, spune Părintele Sofronie („Despre Rugăciune”, p. 181). Dumnezeu smerit fiind, Duhul Sfânt îl învață pe om smerenia atunci când se sălășluiește înlăuntrul lui, și această smerenie atrage și mai mult har, care devine în el adevărata însuflare.
Cu patru zile înainte de a muri, părintele Sofronie stătea cu ochii închişi şi nu voia să ne mai vorbească. Chipul îi era luminos, deloc trist, dar plin de tensiune. Avea aceeaşi expresie ca atunci când săvârşea Dumnezeiasca Liturghie. Nu‑şi deschidea deloc ochii, nici nu vorbea, doar ridica mâna şi ne binecuvânta. Ne binecuvânta fără să vorbească, iar eu am înţeles că urma să ne părăsească.
Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat?