Să strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noștri, când ne rugăm neîncetat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.
Ce semnifică turnul ce s-a zidit în pământul Sennaar (Gen. 11, 1-9)?
Şi noi zidim acest turn când suntem deturnaţi de la răsărit (Gen. 11, 2) sau, mai bine zis, atunci când ne abatem de la cunoştinţă: ajungem atunci în pământul Sennaar-ului, adică la patima lăcomiei pântecelui. Căci Sennaar se tâlcuieşte neodihna dinţilor, pentru aceasta şi noi de multe ori zidim turn, adică facem covârșitoare patimile trupești și le zidim, clădind patimă peste patimă.
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale.
S-a dus odată unul dintre ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale – coşniţe şi rogojini. Acolo l-a întâmpinat o femeie desfrânată, care văzând frumuseţea tânărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea. Iar el, necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă.
Rugându-se Cuviosul Macarie cel Mare oarecând lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: „Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea învecinată”. Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul şi a mers în cetatea aceea şi aflând casa lor, a bătut la uşă şi îndată una dintre ele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit.
Spunea Avva Sisoe:
Când eram în schit cu Macarie, ne-am suit șapte inși să secerăm cu dânsul. Și iată o văduvă era adunând în urma noastră spice și nu înceta plângând. Deci a chemat bătrânul pe stăpânul țarinei și i-a zis:
‒ Ce are femeia aceasta, că totdeauna plânge?
I-a zis lui:
Unul din scopurile acestui studiu este de a demonta teoria căderii teologiei în filosofia elenistică. Voi susţine că influenţele filosofice divergente, chiar şi cele care au putut fi stabilite, nu au importanţă în ceea ce priveşte diferenţele principale în hristologia lui Teodor şi Chiril. Acelaşi lucru este valabil pentru diferenţele presupuse în metodele de exegeză scripturistică.
Atunci când cineva este inflexibil, când se dovedește a fi foarte rigid într-o anumită dezbatere, nefiind, în niciun fel, sensibil la argumentele de ordin rațional, ci ține, cu orice preț la propria opinie, noi îl numim «încăpățânat».
Tot ce găsim scris despre vremea lui Iov se confirmă şi în zilele noastre. Nicicând ca în zilele noastre viaţa omului n-a fost atât de agitată şi supusă atâtor deşertăciuni. Unii se sufocă, pur şi simplu de treburi, alţii nu se pricep să-şi chivernisească timpul, toţi se grăbesc, aleargă în disperare către ceva, undeva, toţi par cuprinşi de un fel de convulsie morală.
Ca să ne încredințăm de câtă vrednicie are osteneala și truda, ne vom referi la trăirea pe care a avut-o cineva în vremea rugăciunii: „Am început să spun rugăciunea cu șiragul de metanii. Mă străduiam să îmi cobor mintea în inimă, dar mi se părea că respirația mi s-a oprit. Nu m-am oprit. Am inspirat adânc de câteva ori și mi-am continuat strădania. După puțin timp, nu mai era nevoie de niciun efort. Simțeam că rugăciunea iese din inimă într-un ritm continuu.”
Avem trei mijloace foarte puternice prin care putem dobândi harul lui Dumnezeu, care devine izvor de insuflare pentru toată buna lucrare spre mântuirea noastră.
Îmi amintesc de cuvântul pe care l-am auzit de curând de la Avva Paisie Olaru, pe patul de moarte. I s-a cerut să dea un cuvânt poporului român. Şi el, în ultima lui suflare, a spus: „Cuvântul Domnului: «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Domnului nu va trece»”. Căutaţi către fiecare cuvânt din sfintele rugăciuni, în biserică, şi închinaţi şi cuvântul vostru lui Dumnezeu.
Dintotdeauna am avut o profundă stimă și respect față de toate instituțiile media și reprezentanții clasei politice din R. Moldova. Însă, din păcate, declarațiile din ultima perioadă a unora dezamăgesc și ne întristează. Asemenea declarații, în primul rând, confundă în mod fățiș și intenționat adresarea făcută unei persoane publice oficiale cu una față de o persoană fizică, folosind un limbaj trivial, suburban și neadecvat, iar sarcasmul și tonul plin de dispreț al acestor adresări, nu lezează doar demnitatea unor persoane, ci atentează la sentimentele a mii și mii de oameni care se regăsesc sau recunosc în ei pe liderii lor spirituali. De aceea, în contextul ultimelor reacții și declarații dorim să venim cu anumite precizări și să reiterăm următoarele:
Un părinte din Sfântul Munte spunea că atunci când spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, Bunul Hristos spune „Îi sunt dator aceluia”, şi notează şi ne va răsplăti cu zece drahme. Atunci când spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” spune „Îi sunt dator aceluia cu o sută de drahme”.
Lumea e gura satului, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, ci ostaşii lui Hristos. Şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea.
După Vecernie, când maica Efremia a ieşit pentru prima dată din biserica mănăstirii care urma să-i devină mănăstire de metanie, a simţit că i se înalţă inima spre ceruri, atât era de entuziasmată. Harul sfintei mănăstiri era atât de puternic, încât aproape o copleşise. S-a aşezat la umbră, lângă unul dintre zidurile bisericii, ferindu-se din calea mulţimii de oameni care ieşeau de la Vecernie si a început să plângă de emoţie: îi curgeau lacrimile din ochi aşa cum curgea apa din gura făpturii de piatră care străjuia fântâna din mijlocul curţii interioare a mănăstirii.
“Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Mc. I, 15). Acestea au fost cele dintâi cuvinte ale propovăduirii Dumnezeului – Om. Aceleaşi cuvinte ni le grăieşte şi acum prin mijlocirea Evangheliei. Atunci când păcatul a prins în lume cea mai mare putere, s-a pogorât în ea Doctorul Cel Atotputernic. S-a pogorât pe tărâmul surghiunului, pe tărâmul tânjirilor şi pătimirilor noastre – după care urmau muncile cele veşnice în iad -, binevestind izbăvirea, bucuria, tămăduirea tuturor oamenilor până la unul. Pocăiţi-vă!