Prietenul este un om bun, cu suflet sănătos, care cugetă cele drepte, fiind iubitor de virtute, integru în ce priveşte deprinderile sale morale, fidel iubirii, sincer în cuvinte, statornic sufleteşte, sfetnic vrednic, curajos, iubitor de adevăr şi dreptate. Prietenul este asemenea [în toate] celui cu care se află într-o legătură de prietenie; socoteşte că bucuria prietenului este şi bucuria sa, iar tristeţea acestuia este propria sa tristeţe;
Constatările dumneavoastră sunt corecte. „Duhul răutăţii din văzduhuri a stăpânit trupul şi cugetul meu şi m-a adus la epuizare, ca să mă ducă la pierzare”. Da, scopul lui este să omoare sufletul şi trupul. Dar cine v-a poruncit să mergeţi de una singură la luptă?
Un mare pustnic a zis: „Ştii când va veni sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un om la altul”. Când nu va mai fi cărare între tata şi mama, între părinţi şi copii, între copii şi biserică. Când va pieri iubirea şi ne vom da numai pe afaceri, şi numai pe câştiguri, şi numai pe minciunării, şi numai pe alergări prin alte ţări, doar-doar ne-om îmbogăţi.
Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşte în lume nu se face după dorinţa ta.
E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată împlinirea lor este cu folos.
S-a împlinit ceva după dorirea şi voia ta – bine; nu s-a împlinit – lasă-l voii lui Dumnezeu.
Pafnutie monahul, alegându-și viața pustnicească, niciodată nu gusta vin. Iar umblând el odată prin pustie, a aflat niște tâlhari, și aceștia beau vin.
Însă l-a recunoscut vătaful tâlharilor și știa că nu bea vin.
Uneori, părintele ne spunea despre întâlniri pe care le avusese pe când era în pădure, cu bătrâni sporiţi în rugăciunea inimii, şi despre trăirea duhovnicească a acelor bătrâni. Însă noi ştiam că, de fapt, nu era vorba de alţii, ci de Părintele Cleopa însuşi, care se smerea, nevrând să spună că el era acela, fugind de laudele şi slava omenească.
Să luptăm şi să fim sinceri: vălul urât dispare şi bucuriile mari nasc. Viaţa merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiţie însă: să nu o trăim periferic, să o trăim în adâncime, în esenţă.
Viaţa nu este ceva abstract, produs al minţii noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viaţa există în cosmos. Viaţa este tendinţă, este creaţie, este armonie. Viaţa este schimbare şi totuşi permanenţă.
A intrat odată acest bărbat duhovnicesc și arhiereu al lui Dumnezeu [Spiridon], după obicei, în biserica lui Dumnezeu din orașul lui, ca să înalțe imnodia vecerniei Dumnezeului a toate, dar s-a întâmplat ca poporul lui Dumnezeu să nu vină la cântările vecerniei. Iar cei ce erau împreună cu el ziceau că nu este nevoie să se aprindă multe candele, de vreme ce nu era nici popor în biserică, ci numai ei, și ziceau că este de ajuns numai o singură candelă pentru plecarea genunchilor.
– De ce oamenii nu aleg calea vieţii duhovniceşti? De ce nu trăieşte în ei Duhul Sfânt? De ce aleg viaţa fără Domnul? Oamenii nu simt evlavie, nu cred în sfinţi, în Hristos, în Biserică. De ce vor să trăiască după voia proprie, nu după voia Domnului, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”? Care este pricina?
Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii… Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie…
Omul făţarnic întotdeauna una are în inimă şi alta pe limbă, una are în minte şi alta la arătare. Omul făţarnic nu are nici mintea sănătoasă, nici inima, nici arătarea, ci toate îi sunt stricate cu aluatul acesta care creşte din vicleşugul inimii lui. Una spune, alta gândeşte, una te sfătuieşte, alta plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este de fapt.
Perioada liturgică pe care o străbatem acum se caracterizează prin așteptarea celui mai mare eveniment ce a avut loc sub soare, venirea pe pământ în Trup a lui Dumnezeu Mântuitorul.
Toate evenimentele mari din istoria sfântă a legăturii lui Dumnezeu cu omul au fost precedate de o perioadă de sfântă isihie pe care robii lui Dumnezeu au petrecut-o în prezența Lui. La începutul zidirii, Duhul Sfânt Se purta în tăcere deasupra prăpastiei neființei și dintr-o dată a adus la viață întreaga făptură. Iacov s-a luptat toată noaptea în rugăciune ca să dobândească binecuvântarea lui Dumnezeu înainte de a-l întâlni pe nemilosul său frate Isav.
„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi,” spunea părintele Sofronie.
Stareţul întotdeauna învăţa şi accentua asupra ascultării, iar la întrebările: „Părinte, cum vom afla rugăciunea? Cum vom găsi harul?”, răspundea:
– Când vasul sufletului este curat, atunci de la sine se va umple de harul dumnezeiesc. Din ascultare se naşte rugăciunea şi din rugăciune, teologia.
„Frate, nu ţi-am spus decât atât să faci! Nu te descuraja!” Lupta mare este să fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipă, dacă se poate. Nu o să se poată. Dar lupta este să se poată.
Cred că ceea ce trebuie să avem în vedere, împreună cu pocăința, este tocmai cuvântul „pregătiți”. Expresia „drepte faceți cărările Domnului” îndeamnă la a fi drepți, să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu. El vrea să intre înlăuntrul nostru. Prin urmare, nu vom găti alte drumuri, alte cărări, ci sufletul nostru. Înlăuntrul lui toate să devină netede. Nu înseamnă nimic altceva decât sinceritate, să devenim sinceri cu Dumnezeu.