Ca să ne încredințăm de câtă vrednicie are osteneala și truda, ne vom referi la trăirea pe care a avut-o cineva în vremea rugăciunii: „Am început să spun rugăciunea cu șiragul de metanii. Mă străduiam să îmi cobor mintea în inimă, dar mi se părea că respirația mi s-a oprit. Nu m-am oprit. Am inspirat adânc de câteva ori și mi-am continuat strădania. După puțin timp, nu mai era nevoie de niciun efort. Simțeam că rugăciunea iese din inimă într-un ritm continuu.”
Rugăciunea nu este propria noastră reușită, ci o căutare și o găsire. Căutarea aduce găsirea. În timp ce încerca să găsească rugăciunea, ea a izbucnit, așa cum țâșnește apa într-o fântână arteziană, când îi deschizi robinetul.
„Atunci m-am umplut de bucurie multă, pentru că am văzut că sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace și de veselie.”
Dacă mai înainte se ostenea și trudea, acum zice: „Sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace și de veselie.” Bucuria, pacea și veselia au aproape același înțeles, dar omul încearcă să-și traducă trăirea folosind multe cuvinte, dar fără să reușească.
„Pe când alteori nu puteam să stau nemișcat pe scaun nici măcar un sfert de oră, acum am văzut că au trecut două ore întregi și nu m-am clintit de la locul meu.”
Așa se întâmplă când harul iese dinlăuntrul nostru. Pe noi însă trebuie să ne intereseze osteneala, nu rezultatele. Fratele nu va primi răsplată pentru că dinlăuntrul său au izvorât apele harului, ci pentru osteneala lui. Cu cât mai mult ne ostenim, cu atât mai mult vom fi răsplătiți, chiar dacă fratele acesta sau altul au fost răsplătiți mai repede decât mine. Nu are importanță când vom primi harul, ci care va fi rezultatul, premiul final, pe care ni-l va da Dumnezeu.
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie, Editura Egumenița, 2015