Îmi amintesc de cuvântul pe care l-am auzit de curând de la Avva Paisie Olaru, pe patul de moarte. I s-a cerut să dea un cuvânt poporului român. Şi el, în ultima lui suflare, a spus: „Cuvântul Domnului: «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Domnului nu va trece»”. Căutaţi către fiecare cuvânt din sfintele rugăciuni, în biserică, şi închinaţi şi cuvântul vostru lui Dumnezeu.
Dintotdeauna am avut o profundă stimă și respect față de toate instituțiile media și reprezentanții clasei politice din R. Moldova. Însă, din păcate, declarațiile din ultima perioadă a unora dezamăgesc și ne întristează. Asemenea declarații, în primul rând, confundă în mod fățiș și intenționat adresarea făcută unei persoane publice oficiale cu una față de o persoană fizică, folosind un limbaj trivial, suburban și neadecvat, iar sarcasmul și tonul plin de dispreț al acestor adresări, nu lezează doar demnitatea unor persoane, ci atentează la sentimentele a mii și mii de oameni care se regăsesc sau recunosc în ei pe liderii lor spirituali. De aceea, în contextul ultimelor reacții și declarații dorim să venim cu anumite precizări și să reiterăm următoarele:
Un părinte din Sfântul Munte spunea că atunci când spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, Bunul Hristos spune „Îi sunt dator aceluia”, şi notează şi ne va răsplăti cu zece drahme. Atunci când spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” spune „Îi sunt dator aceluia cu o sută de drahme”.
Lumea e gura satului, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, ci ostaşii lui Hristos. Şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea.
După Vecernie, când maica Efremia a ieşit pentru prima dată din biserica mănăstirii care urma să-i devină mănăstire de metanie, a simţit că i se înalţă inima spre ceruri, atât era de entuziasmată. Harul sfintei mănăstiri era atât de puternic, încât aproape o copleşise. S-a aşezat la umbră, lângă unul dintre zidurile bisericii, ferindu-se din calea mulţimii de oameni care ieşeau de la Vecernie si a început să plângă de emoţie: îi curgeau lacrimile din ochi aşa cum curgea apa din gura făpturii de piatră care străjuia fântâna din mijlocul curţii interioare a mănăstirii.
“Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Mc. I, 15). Acestea au fost cele dintâi cuvinte ale propovăduirii Dumnezeului – Om. Aceleaşi cuvinte ni le grăieşte şi acum prin mijlocirea Evangheliei. Atunci când păcatul a prins în lume cea mai mare putere, s-a pogorât în ea Doctorul Cel Atotputernic. S-a pogorât pe tărâmul surghiunului, pe tărâmul tânjirilor şi pătimirilor noastre – după care urmau muncile cele veşnice în iad -, binevestind izbăvirea, bucuria, tămăduirea tuturor oamenilor până la unul. Pocăiţi-vă!
Ne este foarte greu să ne rugăm pentru persoanele care au căzut în păcatul desfrânării. Renunțarea la Hristos și păcatul desfrânării înalță un zid între om și Dumnezeu, prin care ne este foarte greu să înălțăm rugăciuni pentru rude și pentru aproapele și chiar pentru preoți. Așa cum renunțarea la Fiul Omului duce la părăsirea Bisericii, la fel spunem și despre desfrânare, mai ales dacă după săvârșirea lui nu urmează căința și smerenia. Aceasta duce la pierderea credinței.
Păcatul este un mare rău, cu urmări adânci, greu de socotit – muncile veșnice ale iadului! Iar leacul lui, rânduit de Iisus Hristos, este atât de simplu! Pare de neînchipuit!…
Așa cum Iisus Hristos le-a zis celor zece leproși: „Mergeți și vă arătați preoților” (Luca 17, 14) iar ei, mergând, s-au curățit, așa și nouă păcătoșilor ne spune, parcă: și voi sunteți bolnavi de lepră duhovnicească. Nu vă temeți! Împliniți numai aceasta: Mergeți și vă arătați preoților.
David, fiind uimit de iubirea de oameni cea nespusă şi neînţeleasă a Stăpânului tuturor, vorbeşte către El cu mare mirare: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat” (Psalmul 8, 3).
„Doamne! Ce este omul? Că te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului? Că-l socoteşti pre el?” (Psalmul 143, 4).
Lepădarea de lume și înstrăinarea, ca primi pași, sunt în același timp și o mărturisire practică a celui ce se pocăiește cu sinceritate, pentru că arată faptic depărtarea de viața lui pătimașă anterioară și o impune însuși glasul dumnezeiesc celor pe care îi cheamă la înrolarea în petrecerea virtuoasă cea după Dumnezeu.
„Umblați cât aveți lumină, ca să nu vă prindă întunericul!” (Ioan 12, 35)
– Niciodată viața n-a fost mai înlesnită ca acum. Și totuși, e tot mai multă suferință în lume. De unde vine?
Vai mie, ce osândă mă așteaptă și de ce rușine sunt vrednic! Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii.
Vai, ce încercare mă așteaptă! Cu adevărat, port chipul cucerniciei, însă nu și puterea ei. Cu ce obraz mă voi apropia de Domnul Dumnezeu, Care știe tainele inimii mele, fiind vinovat de atare netrebnicie?
Totuși, multe boli trupești recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauzele bolii (care nu e doar trupească, ci și sufletească) n-au fost înlăturate în mod real.
„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci”.
„Smerenia este haina lui Dumnezeu. Cuvântul, întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă în trupul nostru. Şi tot cel ce a îmbrăcat-o pe ea s-a făcut cu adevărat asemenea Celui ce S-a pogorât de la înălţimea Lui şi a ascuns puterea măririi Lui şi a acoperit slava Lui în smerită cugetare, ca să nu fie arsă zidirea de vederea Lui”[1]
.
.
„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.” (Troparul Nașterii Domnului)