Când participăm la slujbele bisericeşti, auzim rugăciunea Dreptului Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel.”
Astăzi te iubeşte un boier şi-ţi făgăduieşte să-ţi facă mult bine, iar mâine întoarce dragostea în urâciune, şi te urmăreşte ca să te omoare. Şi acestea toate se fac, fiindcă lumea nu are nicio statornicie sau adevăr, cum s-a văzut lămurit nu numai la oamenii ceilalţi, ci şi la însuşi Stăpânul nostru când a intrat în Ierusalim şi L-a primit poporul cum are cinste şi slavă nemăsurată, şi în puţină vreme L-a batjocorit cu necinste şi defăimare.
„«Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne, grăbește-Te să mă ajuți». Sunt frământat de felurite sentimente care pribegesc uneori, nu sunt în stare să-mi strâng gândurile împrăștiate, nu pot să-mi fac rugăciunea fără să intervină sau să-mi apară în minte chipuri, vorbe sau fapte fără rost și mă simt copleșit de atâta deșertăciune, cu sufletul atât de gol și de sterp, încât îmi dau seama că nu se zămislesc în inima mea simțiri duhovnicești și generoase; ca să merit a mă curăți de solzii aceștia ai sufletului, de care nu mă pot scăpa gemetele și suspinele, în chip necesar voi striga: (…)
Într-o zi, un călugăr veni să îl caute pe unul dintre cei mai faimoşi Părinţi ai pustiei egiptene, pe Avva Pimen, care era ucenicul Avvei Macarie cel Mare şi care primise veşmântul călugăresc din mâinile Sfântului Antonie însuşi, părintele tuturor monahilor creştini. „«Câţiva fraţi locuiesc cu mine, vrei să le poruncesc?». Bătrânul zice: «Nu, fă tu întâi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei». Fratele îi zice: «Părinte, dar ei vor să le poruncesc».
Duminica Vameșului și a Fariseului este o zi însemnată pentru anul bisericesc, lucru care se vădește din aceea că marchează începutul unei perioade liturgice mari și prin excelență bogate în prilejuri de pocăință, bine rânduite în Biserica noastră, anume Triodul. Zece Săptămâni: primele trei săptămâni, Triodul introductiv, și următoarele șapte săptămâni, care alcătuiesc Păresimile Mari. În culmea acestui urcuș se află marele praznic pentru care cu toții ne bucurăm încă de pe acum și pe care în fiecare clipă îl așteptăm, praznicul Paștelui, al Învierii Domnului.
Aș vrea să vă reamintesc parabola „Vameșului și a Fariseului”. Vameșul intră în Templu și rămâne la ușă. Se știe condamnat, știe că după dreptate nu are nicio speranță, fiindcă este străin de Împărăția lui Dumnezeu, de împărăția dreptății, de împărăția dragostei, fiindcă el nu ține nici de lumea dreptății, nici de aceea iubirii.
Fiul meu preaiubit, sufletul meu! De ce te laşi cuprins de întristare? De ce deznădăjduieşti? De ce te dai bătut? Aşa de uşor părăseşti tu lupta?
Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat odată din dulceaţa mântuirii sufleteşti şi pe urmă s-a întors iarăşi la patimi!
„Pentru ei, credinţa nu a fost un simplu set de cunoştinţe teoretice, ci era o realitate de viaţă şi de moarte, făcea parte din ADN-ul vieţii lor spirituale.(…) Să luăm aminte şi să ne luăm mult mai în serios credinţa, şi noi episcopii, preoţii, dar şi dumneavoastră credincioşii. Să învăţăm de la fiecare, de la Sfântul Vasile cel Mare înţelepciunea şi asceza, de la Sfântul Grigorie autenticitatea şi lupta pentru credinţă, iar de la Sfântul Ioan Gură de Aur duhul de pocăinţă, de întoarcere de la cele ce ne desfigurează la cele care ne înfrumuseţează şi redau chipului lui Dumnezeu din noi strălucirea pe care a avut-o în Taina Sfântului Botez.”
În primul rând rugăciune, poate, şi-n al doilea rând, răbdare.
Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor.
Fiind întrebat care trebuie să fie virtuţile unui călugăr, Părintele Iachint Unciuleac a zis:
Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăţia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinţa, vom vedea că în viaţa noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenţi? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.
Dacă nu este înviere creştinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viaţa noastră va fi o suferinţă necurmată, câtă vreme lumea, în întregul ei, nu va fi mântuită.
O călugăriță mi-a scris, zice: Gheronda, auzim că vin turcii și nu știm ce să facem.
– A! ascultă copila mea, îi spun. Nu ai ascultare. Fiindcă dacă ai avea ascultare atunci ai spune: Ce mă interesează pe mine? Ce îmi va spune gherontissa, ce îmi va spune stareța. Nu este stareță cutare? Atunci ce spune ea voi face, pe mine nu mă interesează. Asta este ascultarea. Dar pentru că te temi, ai înlăuntrul tău voie proprie, ai voie proprie înlăuntrul tău, ai voie proprie.
Fraţii mei, să murim înainte de a muri! Să murim faţă de păcat, să iubim pocăinţa! Să ne spovedim, să facem o făgăduinţă lui Dumnezeu şi să o împlinim! De asemenea, să ne rugăm, iar atunci vom vedea că ne vom apropia de tronul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ne va dărui harul de îndată şi ne va umple de lumină, de dor, de dorire şi de uimire, şi vom spune: „O, cele cereşti, sfinţii, îngerii! Să fim aspri numai faţă de păcat!
Cum să ne smerim în mintea și în inima noastră când ne vin gânduri fariseice?
Un prim pas spre smerenie este să nu ne mirăm că nu suntem smeriți pentru că fariseismul este o caracteristică a firii noastre căzute. Este această pornire a omului de a părea, de a fi văzut.