În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.
Cel ce doreşte să se îndrepte pe sine trebuie să se cunoască pe sine; cel ce doreşte să se cunoască pe sine, trebuie să se cerceteze pe sine; iar cel ce doreşte să se cerceteze pe sine, trebuie să intre înlăuntrul său, să supună cercetării tot ceea ce este acolo, ca prin aceasta să se obişnuiască să deosebească în sine tot ce este bun şi rău şi, potrivit acestui lucru, să acţioneze asupra sa. Să închidă fiecare simţurile sale exterioare, să îndrepte ochiul atenţiei înlăuntru şi să vadă ce este acolo.
Lumea dintotdeauna i-a considerat nebuni pe toţi cei care nu se potriveau vieţii şi gândirii ei; pe toţi aceia îi numea nebuni sau fără de minte, sau chiar demonizaţi, şi îi desconsidera, îi izgonea sau chiar îi omora.
Primul considerat nebun şi osândit ca atare de către stăpânitorii religioşi, dar lumeşti, ai vremii Sale a fost chiar Domnul nostru Iisus Hristos.
Oare de ce învinuieşte Dumnezeu pe oameni de faptul că nu se mai naşte dreptul printre dânşii, şi că ei nu bagă de seamă? Răspunsul e următorul: drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile şi, prin rostul lor, face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni; pe când dacă nu-i are, oamenii vor da peste urgia dreptăţii Sale după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, Îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea oamenii sunt traşi la răspundere şi se află în aceeaşi primejdie ca smochinul fără roadă.
Noi Îi dăm mulţumire, Îl venerăm, Îi cântăm imne, Îl primim în noi înşine. Cum Îl primim în noi înşine? Noi L-am primit deja în noi înşine atunci când ne-am împărtăşit cu Sfintele Taine.
Părintele Serghei Hackel: Un om se află în agonie, fiind terorizat din raţiuni evidente. Ori preotul poate şi el la rândul lui să simtă teamă, mai cu seamă dacă e tânăr şi dacă nu a mai trăit o asemenea experienţă care tocmai îi stă înainte. Cum trebuie el să se comporte, cum să se stăpânească, unde să găsească un sprijin?
Moartea unui ascet, iubiții mei frați, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a morților de rând. Este doar sfârșitul liniștit al unei vieți frumoase și pline de credință și începutul unui mers sigur spre veșnicia cea neînserată. Pentru ascet, moartea este punctul orientării lui zilnice, spre care privește cu o tainică nostalgie. Însă, pentru frații și prietenii din jur, plecarea unui om sfânt constituie o pierdere cu adevărat incalculabilă, cel puțin din punct de vedere al realității sensibile.
Trebuie să te osteneşti şi să fii osârduitor, nu să îţi faci griji. Osteneşte-te şi fii osârduitor pentru adevărul şi sfinţenia lui Dumnezeu, şi aruncă grija ta spre Domnul. El vrea de la noi ceea ce este în puterea noastră, nu ceea ce este doar într-a Lui. Mântuitorul a zis: „Cine dintre voi poate, îngrijorându-se, să adauge staturii sale un cot?” Aşadar, cu deplină încredere în Făcătorul nostru să săvârşim lucrarea dată nouă şi să nu ne îngrijim de tot ce va veni şi de tot ce poate veni.
Noi zicem că „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (cuvântul e scris în Scriptură). Ce înseamnă aceasta? Că tot ce are omul în plus faţă de trup ţine de suflet, iar sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. De fapt, omul întreg este în mâna lui Dumnezeu.
Mult mai apropiată e ispita cotidiană de a mânca înaintea timpului rânduit pentru masă. În măsura în care nu erau bolnavi, monahii mâncau doar o dată pe zi la ceasul al nouălea, adică începând cu ora 15, când ziua începea să se încline.
„Gândului lăcomiei pântecelui care mă chinuie să mănânc la ceasul al şaselea:
– Părinte, mereu sunt înştiinţată de suferinţa celor din familia mea. Se vor termina vreodată necazurile lor?
– Fă răbdare, sora mea, şi nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu. Din toate încercările prin care am auzit că trece familia voastră, am înţeles că Dumnezeu vă iubeşte şi îngăduie toate necazurile acestea pentru o deplină curăţire duhovnicească a familiei.
Cum să ne angajăm pe calea smereniei şi a pocăinţei? Este dificil să vorbeşti despre asta în mod valabil pentru fiecare. Cred însă că iniţiativa îi revine lui Dumnezeu. Mă gândesc la Sfântul Pavel pe drumul Damascului. Cunoaşteţi istorisirea: mergea la Damasc pentru a persecuta pe creştinii de acolo şi are această experienţă a întâlnirii nemaipomenite, uluitoare cu Iisus Hristos.
Trăsătura caracteristică a fiecăruia dintre noi este temelia trecerii în veșnicie. Dacă suntem liniștiți și pașnici, vom intra în rândul sfinților și al îngerilor. Asupra lor Domnul a revărsat darul harului Său, și în sufletele lor nu-și află loc însușiri din lumea aceasta.
Oamenii îndepărtaţi de Dumnezeu sunt mereu nemângâiaţi şi de două ori chinuiţi. Cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, pe lângă faptul că rămâne nemângâiat, îşi osândeşte şi sufletul său veşnic.
Raiul și iadul nu sunt două locuri diferite. Și nici preotul nu este cel ce dă bilete pentru Rai. Pentru că toți vom vedea slava lui Dumnezeu, independent de preoți și vlădici. Treaba preotului, și-a vlădicii, și a clerului, și-a duhovnicului este tămăduirea, astfel încât, atunci când vom vedea slava, să vedem Lumină, Lumină, Lumină, iar nu foc. Tămăduirea aceasta, asta-i treaba lor. Vasăzică, treaba preotului nu e să slujească Tainele iar tămăduirea s-o lase pe seama lui Dumnezeu pe lumea cealaltă.
Pe cel ce merge spre soare, umbra îl urmează; iar de la cel ce se îndepărtează de soare, umbra se retrage. La fel şi pe cel ce se apropie de Dumnezeu, Soarele Dreptăţii, şi-I urmează cu credinţă şi cu dragoste, îl vor urma în permanenţă ura, răutatea şi prigoana acestei lumi.
Ce este Paştele Blajinilor ?
Paştele Blajinilor este „Paştele morţilor”, ce se prăznuieşte o dată pe an în Moldova de Răsărit.
Paştele Blajinilor este cea mai însemnată dintre toate zilele în care se pomenesc morţii de obşte şi li se dă de pomană. E singură zi în care se face pomenirea tuturor morţilor la cimitir. E cea mai mare prăznuire pe care o fac credincioşii în cinstea celor adormiţi. E cel mai frumos obicei al lor.