De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judecă, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de îndurat ispită.
A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârșit și se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca și cum nu ar avea-o, o caută, o dorește, suspină după Pace?
A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârșit și se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca și cum nu ar avea-o, o caută, o dorește, suspină după Pace?
Dar cum înțelege lumea Pacea?
Lumea păgână dinainte de Hristos, romanii îndeosebi, aveau această vorbă despre Pace: „Si vis pacem, para bellum”, „Dacă vrei pace, pregătește-te de război”.
Pace, pace, pace! strigă conducătorii, iar popoarele lor pier în războaie, căci vorbesc despre pace fără Dumnezeu. Pâine, pâine, pâine! strigă doctorii în economie ai Europei, iar popoarele lor pier de foame, căci caută pâine în afara lui Dumnezeu. Legi, legi, legi! strigă doctorii în drept şi-n dreptate ai Europei, iar popoarele lor strâng fărădelegi cât dealurile, până la nori, în fiecare zi şi în fiecare ceas, căci scriu legile lor şi nu ale lui Dumnezeu.
Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu.
Să simţim răutatea celuilalt ca pe o boală care îl chinuieşte şi îl face să sufere şi din care nu poate scăpa. Pentru aceasta să-i privim pe fraţii noştri cu bunăvoire şi să ne purtăm cu nobleţe, zicând înlăuntrul nostru, cu simplitate, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne, ca să se întărească sufletul nostru prin harul dumnezeiesc şi să nu judecăm pe nimeni.
Să valorificăm duhovnicește timpul nostru. Unul din lucrurile pentru care vom fi judecați va fi realitatea timpului. Oamenii sfinți trăiesc această realitate. Ei au o foarte mare sensibilitate față de tema timpului, de a nu pierde deloc timp. Marii sfinți sunt aceia care puteau să valorifice și ultima secundă din viața lor.
Acolo unde există smerenie se află şi înţelegere, îndelungă-răbdare, îngăduinţă, iubire, iar cel care iubeşte toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 7). Cu un asemenea „material” de îngăduinţă în inima ta, oriunde ai fi, oricât de aspru s-ar purta cu tine oamenii, tu îi vei răbda şi îi vei iubi.
Nu demult vă vorbeam despre mânie – acea patimă care e însuşire a noastră, a tuturor; ştiu însă că sunt nu puţini oameni din numărul creştinilor care gândesc şi îşi spun: „Ce mare păcat este dacă mă mânii? Că doar şi Dumnezeu Se mânie!” Da, puţine sunt textele Sfintei Scripturi unde se vorbeşte de mânia lui Dumnezeu, de urgia lui Dumnezeu? In Psalmul al şaselea citim: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi” (1). Vedeţi, şi de urgie, şi de mânie se vorbeşte în acest psalm al lui David.
„Pocăinţa pe toate le vindecă, de vreme ce ne vom ruga împreună.”
Căutând să afle cât mai adânc tainele vieții umane, oamenii de știință au descoperit că, în alcătuirea cea mai lăuntrică a omului, materia se prezintă în forma unui fir, un cromozom lung de vreo 2500 km!
Odată, l-a întrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):
‒ Cum este cu putinţă, Gheronda, să nu mă mândresc când văd că îmi vin gânduri înţelepte şi mă admiră colegii mei?
‒ Cele care ne vin în creier de sus, frate, sunt de la Dumnezeu. Ale noastre sunt cele pe care le scoate creierul nostru pe nas.
A fost întrebat de un altul:
Părinte, în Vechiul Testament, în Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: „Gândul evlavios nu este distrugător al patimilor; ci potrivnic”. Ce înseamnă aceasta?
Ia ascultă! Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, dar gândul evlavios, gândul bun, ne ajută să nu fim robiți de ele. Atunci când omul cultivă numai gânduri bune și își întărește o stare bună, patimile încetează să mai lucreze, de parcă nu ar mai exista. Adică gândul evlavios nu dezrădăcinează patimile, ci le războiește, putând chiar să le răpună.
Dacă vrem să suportăm ușor tot necazul și toate ispitele, să dorim moartea pentru Hristos și s-o avem totdeauna înaintea ochilor. De altfel, avem și poruncă de a ne lua crucea și de a-L urma, or aceasta înseamnă să fim totdeauna gata să murim (pentru El).
Prorocul Isaia scrie: „Iată, Stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea și din Ierusalim pe cel tare și pe cea tare… pe judecător și pe prooroc și pe prezicător” (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între proroc și prezicător.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevestește cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experiența sa practică”. Și continuă spunând că una este speculația și altceva prorocia.
Un ţăran fără carte ştie mai multe decât îşi în chipuie un orăşean cu carte. Dumnezeu îl învaţă. Un orăşean cu carte ştie mai puţin decât îşi închipuie un ţăran fără carte. Mândria scade ştiinţa lui.
Învaţă ce vrei şi să ştii ce poţi; însă un lucru trebuie ştiut: întotdeauna este mai de preţ purtarea cea bună, decât multa știință.
Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare, dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.