Astăzi este cea de-a doua duminică din Postul Mare, închinata Sfântului Grigorie Palama, şi, aşa cum am spus, este socotită oarecum şi a doua duminică a Ortodoxiei. Sfântul Grigorie are o mare legătură cu rugăciunea minţii şi cu întreg conţinutul acestei rugăciuni şi a fost un luptător în prima linie în toate disputele iscate. De aceea socotesc că este folositor să ne aplecăm asupra învăţăturii lui, care are directă legătura cu tema noastră.
Printre oamenii care trăiesc în jurul nostru există oameni care nu cred în Dumnezeu și totuși fac fapte bune. Adeseori aud următoarea întrebare:
– Aceasta nu este suficient? Acești oameni nu se vor mântui pentru faptele lor bune?
Și trebuie neapărat să le dau răspunsul:
– Nu! Nu se vor mântui numai cu faptele bune.
– Și de ce nu se vor mântui?
Pe acest drum nu păşeşte cineva care nu se luptă în fiecare zi, de o manieră concretă, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile lui Hristos. Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai păzit poruncile? Să te pocăieşti îndată, să ai străpungere de inimă, să-L rogi degrabă pe Hristos să te ierte şi să-ţi continui lupta.
Familia, în calitate de biserică din casă, trebuie să stabilească o rugăciune comună, în care membrii familiei să se roage unul pentru celălalt. Rugăciunea comună a familiei se naşte din rugăciunile comune ale părinţilor şi din obişnuirea copiilor cu ele.
De ce se luptă permanent în noi binele cu răul?
În viața aceasta, o viață a încercărilor și a luptelor, creștinul se află mereu între două tendințe: între bine și rău, între ispitirea și necazurile pricinuite de vrăjmași, și liniștirea și ajutorul de la Dumnezeu. Parcă ar avea loc un fel de întrecere între Dreptul, Sfântul și Multmilostivul Dumnezeu și răul, vicleanul și ucigașul vrăjmaș.
Voia liberă, voluntariatul, dispoziția voitoare, disponibilitatea sunt fundamentale în viața duhovnicească. Dacă putem zice așa, Dumnezeu are „o neputință”. Nu poate să Se impună, să astupe gura, să domine, să-Și asuprească făptura. El Însuși i-a dăruit deplină voie liberă, chiar să-L și renege.
Tu când te rogi din tot sufletul pentru cel care te-a ponegrit, Dumnezeu îi înştiinţează despre nevinovăţia ta pe cei care s-au smintit din pricina bârfei.
Prietenul adevărat este cel care în timpul ispitei se face părtaş fără tulburare şi fără zgomot la necazurile, nevoile şi suferinţele aproapelui, ca şi cum ar fi ale lui.
„Precum e comună trupului şi sufletului dumnezeirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, îndumnezeind trupul prin mijlocirea sufletului, încât se săvârşesc prin trup fapte ale lui Dumnezeu, aşa la bărbaţii duhovniceşti harul Duhului trecând prin mijlocirea sufletului la trup îi dă şi acestuia să pătimească cele dumnezeieşti şi să pătimească în chip fericit împreună cu sufletul, care pătimeşte cele dumnezeieşti şi care, o dată ce pătimeşte cele dumnezeieşti, are şi ceva pătimitor, lăudabil şi dumnezeiesc.
Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovnicești – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” –, ci trebuie numai „să le înțelegem și îndată să le tăiem de cum răsar și ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul). Disprețuirea gândurilor este deci o metodă eficientă de luptă duhovnicească, în special pentru începători.
Pentru ce îngăduie Dumnezeu să vină pedeapsa asupra oamenilor? Pentru a-i feri pe oameni de pierzanie aşa cum şi tatăl îşi bate fiul care a luat-o pe o cale greşită, ca să-l păzească la vreme de pierzania ce aşteaptă la capătul acesteia.
Observaţi un fenomen interesant în natură. Când sădeşti o plantă într-un ghiveci mai mare sau într-un ciubăr, ea îşi dezvoltă îndeosebi rădăcinile. Sloboade în adânc mai multe ramificaţii, în schimb partea de la suprafaţă se dezvoltă mai puţin, dă ramuri, frunze şi flori sărace.
Apostolul scrie: „Știm […] că lumea zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19). „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece, și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2, 16-17).
Sfinții Apostoli, cei strămutați din lumea aceasta, de dragostea Mântuitorului, și care, deși se vedeau în lume, nu erau în lume, totuși au fost prevestiți de Mântuitorul prin cuvântul către Petru: „Simone, Simone, iată, satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credința ta” (Luca 22, 31-32).
1. Bătrânul Ieronim le repeta mereu fiilor săi duhovniceşti: „Fiţi atenţi la mintea voastră. Nu o înrobiţi cu nimic. Eu însumi regret că am construit biserici, că mi-am înrobit mintea cu multe griji şi am împiedicat-o să se roage”. Şi adăuga: „Fiţi foarte atenţi cu mintea voastră. Nu o împovăraţi cu tristeţea şi cu probleme inutile. Când apa este curată şi liniştită, tu vezi până-n adâncime şi poţi observa chiar şi o pietricică. La fel este şi cu mintea”.
Se întâmplă adeseori în lume, iubiţi fraţi, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, ca omul să se teamă mult. Se teme ca nu cumva să se îmbolnăvească, să păţească ceva, să-i facă cineva vreun rău, să nu reuşească, să nu propăşească, să-şi piardă bunul nume, să nu fie apreciat, recunoscut. Pentru mântuirea sufletului său nepieritor nu se sinchiseşte, nu se teme, nu se frământă din cale-afară, nădăjduieşte doar la mila Preaînduratului Dumnezeu, dacă, desigur, îi mai e aminte şi de asta şi îi mai pasă.
Priviţi cu atenţie în interiorul vostru. Sub agitaţia de mişcări ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte importante.
Postul Mare întruchipează viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, mai exact, ultimii trei ani şi jumătate ai activităţii Lui mesianice pe pământ. Această perioadă a postului se aseamănă cu o călătorie, sau un pelerinaj duhovnicesc, având şi cale netedă, şi urcuş cu multă osteneală. În vederea unei bune pregătiri a noastre pentru a face acest pelerinaj duhovnicesc şi pentru a ajunge la ţinta urcuşului nostru, Sf. Părinţi şi marii dascăli – inspiraţi de Duhul Sfânt – au rânduit ca fiecare Duminică din această perioadă să-si aibă semnificaţia ei deosebită, spre folosul tuturor.