Haide să uşurez durerea tristeţii tale şi să risipesc gândurile care au adunat norul acesta! Ce-ti strânge inima, ce te întristează şi ce te chinuie? Te întristezi că furtuna care loveşte Bisericile este sălbatică, că întunecă totul, că noaptea este fără lună, că a stăvilit totul, că se înalţă zi de zi, că dă naştere la cumplite naufragii şi că prăpădul lumii creşte? Ştiu şi eu, nimeni nu e de altă părere. Iar dacă vrei, îţi voi zugrăvi şi tabloul celor petrecute, ca să-ţi fac şi mai clară tragedia.
Vedem o mare care şi-a deszăvorât adâncul; unii corăbieri plutesc morţi pe ape, iar alţii sunt gata să se înece; scândurile corăbiilor sunt desfăcute; pânzele rupte; catargele sfărâmate, vâslele lipsite de mâinile vâslaşilor; cârmacii, în loc să stea la cârmă, stau pe aşternuturi cu mâinile încrucişate pe genunchi; neputincioşi în faţa împrejurărilor, suspină, strigă, varsă lacrimi, se vaită; nu văd nici cerul, nici marea; peste tot întuneric adânc, de nepătruns, că nu pot vedea nici pe cei de lângă ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele mării se năpustesc din toate părţile asupra celor ce plutesc. Dar mai bine spus, până când am să urmăresc lucruri ce nu le pot atinge? Orice imagine aş căuta relelor de faţă, cuvântul pleacă biruit.
Dar cu toate că văd acestea nu-mi pierd bunele nădejdi, pentru că mă gândesc la Cel de cârmuieşte acest univers. Acesta n-are nevoie de arta cârmaciului ca să biruie furtuna; El cu un semn potoleşte tulburarea. Dar nu potoleşte răul de la început, nici îndată ce s-a ivit – aşa e obiceiul Lui – ci când a crescut, când a ajuns la sfârşit, când deznădejdea a cuprins pe cei mai mulţi; atunci face minunea, arătându-Şi şi propria-I putere şi deprinzând cu răbdare pe cei ce au îndurat răul.
Nu-ţi pierde, dar, Olimpiado, nădejdea! Numai un singur lucru este înfricoşător, Olimpiado, numai de o singură tulburare trebuie să ne temem: de păcat! Şi n-am să încetez să-ţi spun mereu acest cuvânt. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de duşmănie, de ură, de viclenie, de calomnie, de ocară, de grăire de rău, de confiscare de averi, de surghiun, de ascuţisul săbiei, de un ocean de rele, de războiul întregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice şi pieritoare; se petrec într-un trup muritor şi nu vatămă deloc sufletul care priveghează. De aceea şi fericitul Pavel, vrând să arate că sunt o nimica şi cele bune şi cele rele din viaţa aceasta, a arătat totul printr-un cuvânt, spunând: „Cele ce se văd sunt trecătoare”. Pentru ce te temi de cele trecătoare, când ele curg ca apa unui râu? Aşa sunt cele de aici, fie bune, fie rele! Iar un alt profet a asemuit toată fericirea omenească, nu cu iarba, ci cu altceva mai trecător, cu floarea ierbii. Şi n-a vorbit numai de o parte a fericirii, numai de bogăţie de pildă, sau numai de petreceri sau numai de putere, sau numai de onoruri, ci, printr-un singur cuvânt, prin slavă, cuprinzând tot ce pare strălucitor în viaţa omenească, a adăugat aceste cuvinte la imaginea ierbii: „Toată slava omului ca floarea ierbii”
Spui că viaţa plină de necazuri şi nenorociri e cumplită şi împovărătoare? Dar iat-o asemuită şi pe aceasta cu o altă imagine! Aşa că, dispreţuieşte şi viaţa plină de necazuri şi nenorociri! Profetul a asemuit ocările, insultele, hulele şi batjocurile ce ni le aduc duşmanii, ca şi uneltirile lor, cu o haină învechită şi cu lâna mâncată de molii:„De mustrarea oamenilor nu vă temeţi şi de hula lor nu vă lăsaţi biruiţi, căci ca o haină se vor învechi şi ca lâna mâncată de molii”.
Deci, nimic din cele ce se întâmplă în viaţă să nu te tulbure! Încetează de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasă umbrele să treacă – umbră doar e ajutorul omenesc – şi roagă necontenit pe Iisus, Căruia-i slujeşti, să facă un semn numai; şi toate se vor limpezi într-o clipită. Iar dacă L-ai rugat şi nu ţi s-a împlinit ruga, află că aşa a rânduit Dumnezeu; nu pune capăt de la început relelor – voi repeta cuvântul spus mai înainte – ci când răul a crescut, când s-a mărit, când duşmanilor noştri nu le-a mai rămas aproape rău de săvârşit, atunci dintr-o dată Dumnezeu preface totul în linişte şi dă dezlegări neaşteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate să dea nu numai atâtea bunătăţi câte aşteptăm şi nădăjduim, ci chiar cu mult mai multe şi nesfârşit de mari. De aceea şi Pavel spunea: „Iar Celui ce poate să le facă pe toate mai cu prisos decât cele pe care le cerem sau le gândim”
(…) Ai văzut măiestria lui Dumnezeu? Ai văzut înţelepciunea Lui? Ai văzut minunea Lui? Ai văzut iubirea Lui de oameni şi purtarea Lui de grijă? Nu te tulbura, dar, nu te nelinişti, ci continuă să mulţumeşti mereu lui Dumnezeu pentru toate, să-L slăveşti, să-L rogi, să-I ceri.De se năpustesc asupra-ţi mii de tulburări şi mii de necazuri, de vin în faţa ta furtuni, nimic să nu te tulbure. Dumnezeu iese întru întâmpinarea noastră chiar când totul ne duce la pieire. Dumnezeu poate să scoale şi pe cei căzuţi, poate să întoarcă şi pe cei rătăciţi, poate să îndrepte pe cei ce se poticnesc, poate să scape de păcate pe cei se sunt plini de mii şi mii de păcate, poate să facă drepţi, poate să dea viaţă celor morti, poate să facă mai strălucitoare pe cele dărâmate, poate să înnoiască pe cele învechite. Dacă aduce la existenţă pe cele ce nu sunt, dacă dăruieşte fiinţa celor ce nicicând n-au fiinţa, apoi cu mult mai mult va îndrepta pe cele ce sunt şi-au fost.
Vrei să spui că sunt mulţi cei ce pier, că mulţi sunt cei ce se poticnesc? Adeseori s-au întâmplat multe ca acestea, dar mai pe urmă toate au primit cuvenita îndreptare, afară de unii care au rămas nevindecaţi şi după schimbarea lucrurilor. Pentru ce te tulburi şi te nelinişteşti, că unul este scos afară, iar altul primit? Hristos a fost răstignit, Varava tâlharul a fost eliberat, iar poporul stricat striga că trebuie să fie mântuit mai degrabă ucigaşul decât Mântuitorul şi Binefăcătorul. Pe câţi crezi că nu i-a dus la o cădere asta atunci? Pe câti nu i-a pierdut?
(…) Aşa s-a urzit Biserica: prin încercări şi vremi de nelinişte; cei care se poticniseră mai înainte s-au îndreptat mai târziu; cei care s-au rătăcit s-au întors pe drumul cel bun, iar cele ce fuseseră dărâmate s-au zidit mai măreţ. De aceea când Pavel a cerut lui Dumnezeu să predice cuvântul în tihnă, Atotînţeleptul şi Atotpriceputul Dumnezeu nu i-a făcut pe placul ucenicului, cu toate desele lui rugăciuni, nu a îngăduit, ci a zis: „Destul îţi este harul Meu; căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”.
Dacă vrei, deci, să socoteşti faptele bune cu cele rele care se petrec în timpul de faţă, vei vedea, dacă nu semne şi minuni, multe fapte asemănătoare minunilor, semne nespuse ale marii purtări de grijă a lui Dumnezeu şi a ajutorului lui.
Dar ca să nu auzi totul cu lesniciune de la mine, îţi las partea aceasta, ca să aduni cu grijă singură şi să pui faţă în faţă faptele cele minunate ale lui Dumnezeu din vremea de acum cu faptele cele pricinuitoare de tristeţe; şi îndeletnicindu-te cu această frumoasă muncă să alungi din suflet întristarea. Multă mângâiere vei scoate de aici.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori către diaconiţa Olimpiada
din “Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”