Dacă ai dobândit țarina pocăinței, afundă-te în plânsul de copil înaintea lui Dumnezeu. Nu cere, dacă poți să nu ceri nimic de la Dumnezeu; încredințează-te cu lepădare de sine voii Lui.
Să pricepi, să simți că tu ești zidire, iar Dumnezeu este Ziditorul. Încredințează-te fără să stai pe gânduri voii Ziditorului, gata a urma voii Lui și a se pecetlui cu voia Lui.
Dacă mândria poate fi asemuită cu stâncile înalte de munte, goale și neroditoare, smerenia este ca o grădină înflorită sau o întinsă țarină roditoare, care se întinde în depărtare, printre vâlcele. Pe înălțimi nu crește nimic.
„Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”. Asta înseamnă că cine vrea să se mântuiască, dar se uită cu părere de rău la lucrurile pe care trebuie să le lepede în acest scop, acela nu se mântuieşte, nu merge, nu se îndreaptă către împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna cu tot ce poate împiedica lucrarea mântuirii. Cei ce vor să se mântuiască văd şi singuri asta, dar amână mereu despărţirea de anumite deprinderi pătimaşe.
Hristos, pe de o parte, ne spune: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Luca 6, 37), iar, pe de altă parte, zice: Judecaţi judecată dreaptă (Ioan 7, 24). Aşadar, spune Sfântul Vasile cel Mare, există judecată nepermisă şi judecată permisă. Şi atunci, când este permisă? Atunci când se încalcă legea lui Dumnezeu. Atunci creştinul are datoria să apere „dreptăţile” lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Sfântul Ioan Botezătorul, când a auzit de adulterul lui Irod: Nu-ţi este îngăduit [de legea lui Dumnezeu] să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18).
O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.
Poate că şi eu, poate că şi tu suntem nişte oi desprinse din turma marelui Păstor. Ne-a înşelat păcatul. Vai de noi… Rătăcim prin păduri fioroase de fărădelegi… Am dat prin păşuni pline de gălbează… Am căzut în prăpăstii de pierzare. Dar, oricât de rătăciţi am fi, Domnul Iisus, Păstorul cel bun, e gata să ne scape şi să ne mântuie.
Dacă celălalt este într-o stare sufletească rea, iar eu mă aflu într-una bună, îl pot influența?
Dar dacă vrăjmașul prezintă lucrurile astfel? De unde știi tu că te afli într-o stare mai bună? Atunci când cred că sunt mai bun decât celălalt și mă doare și mă întristez pentru el, trebuie mai degrabă să mă întristez pentru mine și nu pentru acela.
Rabdă, şi rabdă totul – toate necazurile, toate greutăţile nevoinţei, mustrările, ponegrirea, dar mai mult decât orice teme-te de deprimare. Este păcatul cel mai greu.
Diavolul este vrăjmaș lui Dumnezeu și răzbunător. Vrăjmaș, când, ca unul care-L urăște pe El, pare cumva să aibă dragoste pierzătoare către noi, oamenii, convingându-ne prin modurile patimilor celor de voie prin plăcere să preferăm bunătăților veșnice pe cele vremelnice. Prin aceste patimi furând toată dorirea sufletului, ne desparte complet de dumnezeiasca dragoste, făcându-ne vrăjmași de voie ai Făcătorului.
Omul s-a confruntat mereu cu ispita noutății, căci el este prin fire o fiinţă dinamică. În sufletul lui există o dorință înnăscută de a căuta mereu ceva nou. Duhul omului nu poate rămâne static fără a cădea în akedie: fără dinamica vieţii în Dumnezeu el își pierde însuflarea şi se afundă în akedie. De aceea are nevoie să crească mereu, să învețe mereu ceva nou. Sfântul Pavel spune că suntem meniți „creșterii lui Dumnezeu” (cf. Col. 2, 19) și suntem datori să „umblăm […] întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4).
Dumnezeu este ultima ţintă a tuturor păcatelor.
Când minţi, minţi înaintea lui Dumnezeu.
Când spunem: „Doamne, ridică-mă din patul durerii!” şi îţi aduci aminte că a ridicat pe paralitic, că a ridicat pe fiica mai marelui sinagogii, că a ridicat bolnavii din pat, în sinea ta totuşi te gândeşti oare poate Mântuitorul să facă lucrul acesta şi pentru mine? Sau dacă eşti mai puţin îndoielnic, te gândeşti oare merit eu ca Mântuitorul să mă ridice din patul durerii pe mine? Pentru că inima noastră este plină de îndoieli.
Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuși. Este aceasta o relație? Oare la fel ne purtăm și cu prietenii noștri? Căutăm la ceea ce putem obține dintr-o relație de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Și gândim aceasta și în legătură cu Domnul?
Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci, stăpânitori sau oameni simpli.
Toți cei cu părere de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu, vădind astfel că sufletul lor este cuprins de mândrie și de înșelăciune drăcească. Unii dintre ei i-au primit pe demonii care s-au înfățișat în chipul îngerilor și le-au urmat; altora li s-au arătat demonii în chip descoperit, prefăcându-se biruiți prin rugăciunea lor, ducându-i la mândrie; alții, ațâțându-și imaginația, cu sângele înfierbântat, au luat drept mângâiere a harului agitația lor nervoasă, căzând în amăgirea de sine și numărându-se, potrivit duhului lor, între duhurile necurate.
Ce-i aia disperare si deznadejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune așa, că “eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog“, nu! Tu să spui așa: “De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicuței Domnului, am să mă mântuiesc.” Ușa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul și cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar “pe dătătorul de bunăvoie îl iubește Dumnezeu“.
Dumnezeu dă chip de pocăință fiecărui om și mai cu seamă fiecărui creștin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului și Mirungerii. Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu.