Cel ce doreşte să se îndrepte pe sine trebuie să se cunoască pe sine; cel ce doreşte să se cunoască pe sine, trebuie să se cerceteze pe sine; iar cel ce doreşte să se cerceteze pe sine, trebuie să intre înlăuntrul său, să supună cercetării tot ceea ce este acolo, ca prin aceasta să se obişnuiască să deosebească în sine tot ce este bun şi rău şi, potrivit acestui lucru, să acţioneze asupra sa. Să închidă fiecare simţurile sale exterioare, să îndrepte ochiul atenţiei înlăuntru şi să vadă ce este acolo.
Prima dată nu veţi vedea nimic acolo, nu pentru că acolo nu ar fi nimic, ci pentru că acolo este prea mult şi totul este încurcat şi rătăceşte în dezordine. Veţi cerceta întocmai ceea ce se cercetează când este ceată deasă. Ceata, ca un zid, separă de noi toate lucrurile şi le ascunde în sine; tot aşa şi cel care se îndreaptă pentru prima dată înlăuntrul său, vede cum printr-un văl întunecat este acoperit tot ce este înlăuntrul lui. De aceasta vă puteţi convinge imediat. Dar să nu întrerupeţi osteneala adâncirii în sine. Aveţi puţină răbdare şi în curând veţi începe să deosebiţi încetul cu încetul ceea ce se întâmplă înlăuntrul vostru, asemenea celui care, intrând de afară într-o cameră slab luminată, stând puţin, începe să distingă unul după altul lucrurile, care se află în ea.
Măriţi-vă, aşadar, atenţia şi vedeţi: iată obiectul, care v-a preocupat, a plecat, locul lui l-a luat altul, acesta este îndată înlocuit de un al treilea, care nici nu a apucat să se arate că îl împinge un al patrulea, gonit, la rândul lui, de un al cincilea şi tot aşa. Un gând este degrabă înlocuit de un altul, şi asta atât de repede, încât aproape că nu avem posibilitatea să ne dăm seama de ceea ce a trecut prin capul nostru. Această mobilitate a gândurilor nu ne părăseşte nici în răstimpurile dintre ocupaţii, de exemplu, când trecem dintr-un loc într-altul, dar nici în timpul lor, oricât de importante ar fi ele: nici în timpul rugăciunii în biserică sau acasă, nici în timpul lecturii, nici chiar al meditaţiei profunde. De obicei, aceasta se numeşte gândire; dar în esenţa ei este o răpire a minţii sau împrăştiere şi lipsă de atenţie concentrată, atât de necesară în a ne conduce pe noi înşine.
Iată, aceasta s-o şi puneţi în prima linie, ca primă trăsătură a omului nostru lăuntric. Starea opusă acesteia la sfinţi este atenţia minţii, în virtutea căreia nimic după bunul plac nu intră în cap şi nu iese din ei, ci totul este supus libertăţii şi conştiinţei, în care de obicei se află numai Dumnezeu şi persoana, care II contemplă. Intre aceste opoziţii se află feluritele trepte ale sufletelor, care se ostenesc în lupta cu gândurile şi râvnesc Ia împăcarea lor.
Uitaţi-vă mai cu atenţie şi veţi distinge în sine, sub această buimăceală a gândurilor, în minte, în voinţă, grija permanentă pentru organizarea traiului vostru, care neîncetat roade sufletul, ca un vierme, îl goneşte pe omul muncitor de la o treabă la alta, îndreptându-i tot înainte şi mai înainte, din pricina nemulţumirii nebucurându-se de nimic şi, în timpul săvârşirii unui lucru, prezentându-i întotdeauna sute de alte lucruri, ca şi cum ar fi inevitabile. De cum ne trezim din somn, sufletul este asediat de griji şi nu ne lasă nici să stăm puţin în loc, nici să vorbim cu cineva aşa cum trebuie, nici chiar să mâncăm în linişte până ce nu ne găseşte, obosiţi, miezul nopţii, şi nu ne cufundă în somn, şi el la rândul lui tulburat de vise pline de griji. Această boală se numeşte grijă deşartă, care mănâncă sufletul, ca rugina fierul. Ea este a doua trăsătură a ceea ce se întâmplă înlăuntrul nostru.
Trăsătura sfinţilor, opusă acesteia, este negrija, care nu este, totuşi, indiferenţă, ci osteneală smerită, dreaptă, care constă în lăsarea lor şi a destinului lor în grija cea atotproniatoare a lui Dumnezeu. Legătura dintre ele o alcătuieşte lupta grijii de sine cu lăsarea noastră smerită în Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pe larmă osteneala noastră, cea după puteri.
Uitaţi-vă mai în adânc şi veţi vedea înlăuntru un rob, legat de mâini şi de picioare, atras împotriva voinţei încoace şi încolo, în înşelare de sine, care visează, totuşi, la sine, că se desfată cu toată libertatea. Lanţurile acestui rob le constituie atracţiile faţă de feluritele persoane şi lucruri, care îl înconjoară, de care ne doare să ne depărtăm, şi este dureros să ne despărţim când alţii le iau de la noi. Ca peştele, care s-a prins în undiţă şi, chiar dacă înoată, nu înoată nicicum mai departe, ci cât îi permite acel fir, de care este prinsă undiţa, sau ca pasărea în colivie, care, chiar dacă zboară şi merge, nu zboară şi nu merge nicicum mai departe de hotarele coliviei, aşa şi atracţiile îi mai lasă sufletului libertatea de a lucra cum voieşte, atât timp cât el nu se atinge de lucrurile lor; dar, numai să se atingă de aceste lucruri, şi sufletul nicidecum nu se va mai stăpâni. Şi, cu cât mai mari sunt atracţiile, cu atât mai mic este cercul libertăţii.
Dar se întâmplă şi astfel că unul este legat tot şi nu este în stare să facă nicio mişcare într-o parte fără să nu îşi provoace durere din altă parte. Asemenea celui care merge undeva în pădure şi se încurcă acolo şi cu mâinile, şi cu picioarele, şi cu hainele în iarba lipicioasă şi, oricum s-ar zbate, se simte legat, tocmai aşa se simte şi cel atras de multe lucruri create. Aceasta este a treia trăsătură a stării noastre lăuntrice, ataşamentul. Trăsăturile sfinţilor, opuse acesteia, sunt lepădarea de toate, libertatea inimii, independenţa lăuntrică. Legătura dintre ele o alcătuieşte munca depusă pentru eliberarea inimii de ispite.
Răpirea minţii, grija deşartă şi ataşamentul nu sunt încă toată greutatea noastră. Deşi ele se află înlăuntru, tot mai plutesc cumva la suprafaţa inimii. Să pătrundem, dar, mai adânc cu atenţia în această inimă şi să ciulim urechile la ceea ce este acolo.
Voi preîntâmpina înţelegerea voastră, făcând o comparaţie. Un călător în munţi vede o peşteră, intrarea în ea este acoperită de iarba crescută, înăuntru e întuneric. Lipind urechea, aude acolo sâsâitul şerpilor, răcnetele şi scrâşnirea dinţilor fiarelor sălbatice: acesta este chipul inimii noastre. Vi s-a întâmplat vreodată să urmăriţi mişcările ei? încercaţi să faceţi asta, chiar dacă într-un timp scurt, şi vedeţi ce se întâmplă acolo: aţi avut o neplăcere – v-aţi supărat; aţi întâmpinat un eşec – v-aţi întristat; aţi întâlnit din întâmplare un duşman – v-aţi aprins de dorinţa de a vă răzbuna; aţi văzut un om de aceeaşi teapă cu voi, care a ocupat un post mai înalt – începeţi să-l invidiaţi; v-aţi gândit la desăvârşirile voastre – v-aţi îmbolnăvit de mândrie şi dispreţ (dispreţ faţă de aproapele, îngâmfare).
Iar aici dorinţa de a fi pe placul oamenilor, slava deşartă, pofta, iubirea de plăceri, lenea, ura şi celelalte – una după alta rănesc inima şi asta numai în câteva minute. Toate acestea ies din inimă şi tot în inimă se întorc.
Pe bună dreptate unu! dintre asceţii, atenţi faţă ele sine, a văzut inima omenească plină de şerpi veninoşi, adică de patimi. Când se aprinde o patimă este ca şi cum un şarpe ar ieşi din inimă, şi, îndreptându-se spre ea, ar răni-o cu limba sa. Şi când înţeapă şarpele – doare, şi când muşcă – doare. Muşcând, el se hrăneşte cu sângele inimii şi se îngraşă; îngrăşându-se, se face mai veninos şi mai rău şi mai mult tiranizează inima, în care locuieşte. Aşa se întâmplă nu numai cu o patimă, ci cu toate; iar ele niciodată nu se manifestă separat, ci întotdeauna toate laolaltă, dar nedistrugându-se.
Aşa este inima omului, care slujeşte păcatului, oricare ar fi el. Contrar acesteia, inima sfinţilor este liberă faţă de patimi sau se împodobeşte cu nepătimirea. La mijloc stau cei ce se luptă cu patimile şi cu poftele sub semnul Domnului, începătorul nevoinţei. Care este înarmat până-n dinţi.
Iată ce se poate întâmpla in fiecare dintre noi. După această descriere putem stabili ce anume este în mine şi în tine şi ce suntem, prin urmare, noi, şi ce putem aştepta. Vai de cei împrăştiaţi, cu multe griji, lipiţi de cele pământeşti şi chinuiţi de patimi! Şi, dimpotrivă, fericite sunt sufletele, care sunt atente fată de ele, care se odihnesc în Dumnezeu, care s-au lepădat de toate şi şi-au curăţit inima lor de patimi! Binecuvântate sunt şi ostenelile celor care, părăsind dezastrul (pieirea) celor dintâi, caută să ajungă la fericirea celor din urmă!
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia