Pr. Gheronda Emilianos Simonopetritul: Desigur, Lui Dumnezeu putem să-i spunem că dorim, putem să-i spunem ce vrem noi. Este bine, însă, să-i spunem cuvinte pe care le înţelegem, şi care au noimă. Altfel spus, nu e bine să-i spunem prea multe cuvinte. Să le repetăm pe aceleaşi, pentru ca mintea să nu obosească, încercând să priceapă diferite înţelesuri. Să fim mai atenţi şi să spunem două, trei, patru, cel mult cinci cuvinte şi să le repetăm continuu pe acestea. Astfel, mintea se obişnuieşte să urmărească aceste cuvinte. Să alegem cuvinte care ne mişcă sau ne ajută, care ne umplu de har şi ne apropie de Dumnezeu. Să vedem care cuvinte ne pun în legătură cu Dumnezeu, care fac inima noastră să se înmoaie, care anume ne provoacă bucurie, în sfârşit, care anume cuvinte ne umplu de pace şi de linişte.
„Intră aici în biserică un om sugrumat de necazuri şi de împrejurări vitrege; tristețea îi înăbuşă sufletul; dar intrând aici, aude îndată pe profet zicând: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce te turburi?
„Ce bine m-am simțit la Liturghie!” Întâi de toate, Liturghia nu este o simțire. Adevărul Litughiei este independent de propria noastră simțire. Astăzi slujba mi s-a părut de nesuferit, seacă, n-am înțeles nici măcar ce Evanghelie s-a citit, dar asta nu înseamnă că nu am fost la Liturghie. Astăzi m-am împărtășit, dar nu am simțit nimic, nu înseamnă că nu m-am împărtășit. Dumnezeiasca Liturghie nu depinde de starea sentimentală a omului, pentru că aceasta este înșelătoare.
A avea ca mamă pe Maica Domnului e darul neprețuit pe care ni L-a făcut Dumnezeu. A ales-o dintre oameni pentru ca pe oameni să-i ridice la Sine. I-a prețuit curăția și smerenia și i le-a încununat, dăruindu-ne-o ca exemplu tuturor femeilor creștine. S-o iubim pe Maica Domnului, crinul neamului omenesc, și nicio durere nu va copleși această dragoste!
Acest praznic dovedește marea slavă cu care Sfânta Maică a lui Dumnezeu este încununată în acea lume. În această zi ea s-a arătat în mare slavă și oamenii au văzut și s-au bucurat. Iar când s-a arătat oamenilor, pe brațele ei larg deschise a ținut un acoperământ de aur, ca să arate tuturor cum ea ocrotește pe oameni și îi acoperă de tot răul.
„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!
