Am ascultat odată spovedania unei doamne din Rusia, o scriitoare celebră. Era uşor derutată şi i-am zis: „Mintea dumneavoastră e precum un fluture, zboară de colo colo, fără să aibă vreo aşezare; veţi fi întotdeauna tulburată din pricina aceasta.”
Căderea omului este un fapt lăuntric foarte profund. Purtăm căderea ca pe neputința de a fi desăvârșiți. „Sunt distrus, sunt o epavă!”, „Sunt sfâșiat lăuntric și nu pot să mă adun!”. Prin urmare, această cădere profundă nu mă lasă să mă văd așa cum sunt în realitate. Îmi văd sinele parțial, fragmentat, nu ca pe întreg. Ca urmare, nu pot avea o imagine reală asupra persoanei mele. Această situație îmi provocă foarte multă neliniște, tulburare, frică, nesiguranță și amenințare.
Am vãzut cã spuneţi cã pot sã foloseascã cãlugãrii pe mireni, sã-i sfãtuiascã, fãrã sã-i judece. Ce înţelegeţi prin: „fãrã sã-i judece”?
– Adicã: nu-i judeca pentru faptele lor rele, pânã într-atât. Decât numai atât, sã iasã în evidenţã cã nu e bine ce face, generalizând fapta lui rea. În tot cazul, sã nu judece: „Vai, ticãlosul, uite ce-a fãcut!” Înseamnã cã-l judeci şi-l condamni.
Ori de câte ori o căutăm din inimă pe Preasfânta Maică, ea este nelipsită. Ea singură, după Domnul, este apărătoarea neamului nostru. O, câte biserici sunt închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe faţa pământului! Ce mulţime de izvoare tămăduitoare, la care oamenii dobândesc multă vindecare – acolo unde s-a arătat Maica Domnului şi a binecuvântat acele izvoare spre vindecarea bolnavilor şi a celor sănătoşi!
Trebuie să crezi că Dumnezeu te iubește, chiar dacă toți oamenii îți întorc spatele, chiar dacă toți te părăsesc. Când îți vin gânduri că ceilalți nu te iubesc și că nu te ajută, atunci să-ți amintești că, în ciuda faptului că toți te părăsesc, totuși Îl ai pe Dumnezeu ca ajutor. Tatăl meu, zice psalmistul, și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit la Sine (Psalmul 26, 16).
Cu adevărat, „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu.”
Omul întru care s-a sălășluit Duhul Sfânt trăiește înlăuntrul lui Împărăția Cerurilor cea atotbucuroasă, are o puternică simțire a celor din urmă, simte bine provizoratul vieții prezente și arată un chip care mărturisește altora trăirea lui, devenind astfel martor al Împărăției lui Dumnezeu. Martor nu este numai cel ce mărturisește, arată, ci și cel care luptă, agonizează, războiește cu răbdare puterile răului, cu purtare de grijă și neîncetat.
Dacă ești într-o stare de recrudescență interioară, sigur slăbește credința. Să nu slăbească! Chiar și la sfinți se constată o viață de oscilație, o ridicare și o coborâre. Pentru că te mai părăsește harul, ca să nu te mândrești, să nu spui: „Ia uite eu unde am ajuns!”. Te mai părăsește harul ca să te smerești. Dar nu trebuie să-ți pierzi credința. Tu trebuie să fii mereu prezent.
Prin priveghere ţi se deschid ochii, ca să vezi slava rânduielii şi puterea căii celei drepte.
Avva Isaac spune că, atunci când omul se smerește din suflet, el este înfășurat de harul lui Dumnezeu.
Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieții sale, pe care și-l scrie cumva singur, „prelucrând” datele existențiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim și le interpretăm noi. Fiecare copil își țese, din percepțiile și emoțiile evenimentelor din viața timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior.
Mai-nainte de toate, tot sufletul ce voiește să se facă plăcut înaintea lui Dumnezeu trebuie să țină vitejește răbdarea și nădejdea; și așa va putea răbda și trece de toată ridicarea asupra și bântuiala vicleanului. Că Dumnezeu nu va lăsa pe sufletul ce nădăjduiește în El și-L așteaptă să fie astfel ispitit până într-acolo încât, îngreuindu-se peste ceea ce poate, să vină întru deznădăjduire.
Acum mintea ta caută Sensul și încă nu știe drumul spre locașul Lui: inima omului. Acceptă și binecuvântează-ți calea și „povestea vieții” tale de până acum pentru ca tot ce ai lucrat și adunat în ea să devină „povestea mântuirii” tale. Știi, viața oricărui om poate deveni viața unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domnul ca Domn și Dumnezeu al vieții sale.
Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla aceasta”[1]. Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace ucenicilor Săi.
Iubiți lumina, tindeți spre lumină, precum tot ce este bun, curat și viu tinde spre ea.
Cine nu s-a speriat niciodată de sine însuşi, acela nu ştie ce este frica. Pentru că toate grozăviile din afară de care se teme omul se află în lăuntrul lui, şi încă într-un chip neîmblânzit.
Se află în noi un hău peste care, aplecându-se cândva, omul rămâne uimit şi îngrozit până la moarte. Toate lumile pot încăpea în acest hău, fără să-l umple.
Orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească deosebită de cea laică, deși, în mare, călugăr înseamnă creștin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut rugăciuni speciale pentru călugări. Însă călugăria nu poate fi prinsă în niciun citat, în nicio cuprindere filosofică. E dincolo de înțelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu voință liberă, cu rațiune și cu afecte.