Este scris în Evanghelie despre un tânăr bogat care căuta mântuirea (Matei 19,16-22). Acest tânăr dorea să moştenească viaţa de veci şi făcea câte ceva în acest sens, dar avea nişte patimi despre care conştiinţa lui îi spunea că sunt incompatibile cu lucrarea de mântuire. Când a auzit despre Mântuitorul, a căutat să stea de vorbă cu El, poate în speranţa de a găsi în învăţătura Lui o justificare pentru atitudinile sale greşite în ascuns. „Poate”, se gândea el, „sunt suficiente pentru mântuire faptele pe care le săvârşesc, iar Dumnezeu nu mă va osândi pentru greşelile din inima mea”.
După cum ştiţi, s-a înşelat în aşteptările sale. Mântuitorul i-a spus astfel de cuvinte, încât a plecat de la El mâhnit. Domnul i-a cerut exact ceea ce a vrut să păstreze pentru sine. Tânărul avea multe avuţii (Matei 19, 22), se bucura de ele şi de tot ceea ce implicau: mulţumire, importanţă printre alţii, onoare, un anumit grad de putere, posibilitatea de a face prin alţii şi în compania altora tot ceea ce îşi dorea. Făcuse şi fapte bune, dar acestea nu-l costaseră nimic, nu ceruseră niciun sacrificiu din partea lui. Domnul a putut vedea dintr-o singură privire ce-i „infecta” sufletul.
Deci, cu toată greutatea hotărârii Sale divine, i-a indicat tocmai ceea ce voia să ascundă în el: dependenţa sa de bogăţie. „Ai împlinit toate poruncile”, îi răspunse Hristos. Acum, „dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averile tale, dă-le săracilor şi vei avea o comoară în ceruri”. După aceea, vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21). Să ai o comoară în ceruri – ce poate fi mai valoros decât aceasta? Şi totuşi, tânărul a plecat cu durere în suflet.
Probabil pentru că ceea ce avea pe pământ era mai preţios pentru el decât ceea ce i se făgăduia în cer. Intre timp, nu putem susţine că nu i-a păsat de mântuire. Problema lui a fost că nu a avut o întoarcere completă la Dumnezeu. A vrut să-şi mântuiască sufletul, însă nu a vrut să se lepede de cele pământeşti. Or, acestea două sunt incompatibile. Unde este Dumnezeu, nu există nimic lumesc. Iar unde există ceva vremelnic, nu există nimic din cele veşnice.
Având un astfel de exemplu de dezaprobare a lui Dumnezeu pentru întoarcerea noastră nedeplină, fraţilor, să examinăm dacă pocăinţa noastră este desăvârşită. Dacă nu, să ne străduim să o facem astfel. Suntem noi atât de detaşaţi de tot ceea ce este în jur, încât să putem fi în orice moment gata să facem tot ceea ce cere Domnul? Dacă nu, să avem grijă să ne ridicăm la această măsură. Pentru că acesta este lucrul cel mai important: să sacrifici totul pentru voia lui Dumnezeu.
Când o astfel de întoarcere este desăvârşită în noi, atunci pocăinţa noastră este desăvârşită. Nu va exista nicio piedică din partea nimănui pentru a ne manifesta ca fiind desăvârşiţi şi pentru ca Domnul să ne recunoască întocmai după faptele noastre. Precum o pasăre zboară liberă în aer, tot aşa, cel care s-a îndepărtat complet de lucrurile lumii, poate zbura liber şi fără obstacole pe cerul voinţei lui Dumnezeu. Totuşi, cine lasă în urmă orice patimă este liber, atâta timp cât nu cade din nou. Or, de îndată ce Domnul îi cere patima respectivă ca jertfă, omul se tulbură şi se ruşinează. Şi, ca şi tânărul, se retrage de la Domnul, deşi pleacă întristat.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Deşteaptă-te, cel ce dormi, Editura Egumeniţa