Sârguieşte-te să asculţi toată slujba într-o stare de trezvie a minţii, trecând de la un simţământ la altul. Cu sufletul pregătit, apropie-te de potirul Domnului şi zărindu-l, să faci o închinăciune lui Hristos Care Se apropie de tine. Deschide-ţi buzele şi inima, primeşte-L, chemându-L cu multă smerenie împreună cu Sfântul Apostol Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule!
Există un tip de singurătate – singurătatea firească – care nu este patologică, ci creativă, plină de viaţă şi de har. Ea este ilustrată de despărţirea firească de lume, despărţire pe care o instituie monahii. Este vorba despre un fel de rugăciune căreia ar trebui să-i consacrăm toţi mult timp. Trebuie să fim în stare să ne retragem din mulţimile zgomotoase care sunt atât de superficiale, surse de atâta distragere şi atât de contra-productive – într-o repliere care oferă sănătate, frumuseţe şi bine.
Corespunzător învierii lui Hristos care s-a petrecut a treia zi după moartea pe Cruce, se va săvârși cândva și învierea trupească a întregii omeniri. Asta pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat a cuprins în sine tot neamul omenesc prin scularea Sa, asemenea lui Adam care a cuprins în sine, odinioară, toată omenirea căzută în stricăciune. Moartea trupească, chiar dacă acționează deocamdată, de data aceasta este călcată în picioare de Domnul și este disprețuită de ucenicii lui Hristos. Creștinii, după Crucea și învierea lui Hristos, supunându-se morții trupești, trec deja cu sufletele lor de la moarte la viață și la bucuria petrecerii împreună cu Hristos.
Dumnezeu îi învie din moartea duhovnicească pe cei ce cred în Hristos încă în viața de acum.Ca semn al acestei învieri slujește harul Sfântului Duh, pe care îl dă sufletului oricărui creștin, ca și cum i-ar da un alt suflet.
Deseori avem impresia că ştim tot ce se poate şti, sau, cel puţin, principalul, despre noi înşine şi despre lume. De fapt, dacă privim cu atenţie în jurul nostru, ne dăm seama repede că ştim foarte puţin. Cu atât mai mult atunci când, depăşind cunoştinţele de ordin general-uman, încercăm să pătrundem tainele Revelaţiei dumnezeieşti. Cu toţii ştim că în corpul omului se află inima. Că ea pune în mişcare sângele către toate părţile organismului şi că prin aceasta întreţine corpul. Ştim că în cap se află creierul, din care «provin» gândurile, dar nu ştim unde se află sufletul omului. Toată lumea ştie şi constată că există anumite stări pe care le numim «sufleteşti».
În momentul când te așezi la rugăciune, diavolul te atacă și după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îți pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumești. Până și curiozitatea de a ști cât e ceasul lucrează în mintea ta sau curiozitatea de a ști dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca niște acțiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.
Iubiți rugăciunea. Să vă îndreptați continuu mintea la Dumnezeu… Pentru a nu trăi în întuneric,Aapăsați „întrerupătorul” rugăciunii, ca să vină lumina divină în sufletul vostru. În adâncul sinelui vostru va străluci Hristos… Când mintea omului se pregătește pentru rugăciune, într-o miime de secundă vine harul divin. Atunci omul se umple de har și vede totul cu alți ochi.
Toate se aranjează cu ajutorul rugăciunii. Dar trebuie să ai dragoste, să ai căldură în rugăciune.
Vindecarea lui Malhus a fost ultima minune pe care a făcut-o Domnul înainte de moartea Sa pe Cruce. Doar Evanghelistul Luca relatează despre ea, în timp ce ceilalţi evanghelişti descriu mai detaliat doar situaţia în care s-a petrecut acest eveniment.
Minunea s-a săvârşit în cumplita noapte a agoniei din Ghetsimani şi a prinderii Mântuitorului Iisus Hristos de către duşmanii Săi.
La această naraţiune, Evanghelistul Ioan adaugă că cel care l-a lovit pe slugă era Simon Petru şi că numele acesteia era Malhus.
Lucrarea duhovnicească pe care o faceţi în adâncul sufletului vostru să fie tainică, să nu fie simţită nu doar de ceilalţi, dar nici de voi înşivă. Tot ceea ce face şinele vostru cel bun să nu fie cunoscut de către cel rău. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Stânga este şinele vostru cel potrivnic care, atunci când prinde de veste, le va strica pe toate. Potrivnicul este şinele nostru cel rău – îi spunem aşa din nobleţe. Nou este şinele nostru cel în Hristos, iar celălalt este cel vechi. E nevoie de meşteşug, ca să nu prindă de veste cel vechi. E nevoie de meşteşug şi, întâi de toate, de harul lui Dumnezeu.
Creştinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe şi grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.
De gândurile noastre depinde ce şi cum trăim. Cu condiţia să fie gânduri bune.
Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acum se desăvârşeşte.
„Sufletul să se încreadă în Hristos și să-L cheme și să nu se înfricoșeze nicidecum” (Sfântul Isihie).
Dar, orice ar da peste tine, și în păcate să cazi, și nereușite să ai, și la depravări să ajungi, sufletul tău să nu-și piardă curajul. Să-L cheme pe Hristos și să nu-i pese de nimic.
Află că-n acest război duhovnicesc sunt două voinţe în noi, una contrară alteia. Una a părţii raţionale, şi de aceea se numeşte Raţionalul şi voinţă superioară. Cealaltă a simţurilor, şi de aceea este numită sensibilă, voinţă inferioară. Ultima de obicei mai este numită voinţa iraţională, voinţa poftelor şi a pasiunilor corporale.
Toate cele protivnice celor spuse până acum, le pricinuieşte creştinilor împărtăşirea cea rară. Pentru că cel ce întârzie să se împărtăşească nu face nici o pregătire, nu este atent, nu are atentă păzire faţă de gândurile rele. Pentru că amânarea îl face să cadă în lenevire şi să i se răcească căldura evlaviei şi a dumnezeieştii dragoste. Îndelungarea vremii îl face să se poarte în viaţă cu neglijenţă şi nepăsare, să nu aibă teamă în suflet, sfială în simţuri şi pază a mişcărilor, face dezlegare deplină la mâncare şi la vorbă, la necuviincioase priviri şi auziri şi se face ca un cal, care neavând frâu alunecă în prăpastia tuturor păcatelor.
Niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc.” O astfel de înlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gândul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor. Cine se împacă cu el, acela cade. El a fost observat de Sfinţii Părinţi şi fiecărui începător i se repetă necontenit: vezi, să nu spui „gata, acum pot s-o las mai moale”, ci întreabă-te pentru ce eşti aici sau de ce nu faci nimic.
Încredinţeazâ-te din toată inima, omule, că însuşi Domnul Dumnezeu se îngrijeşte de toată făptura Sa, până la cea mai de pe urmă!
Domnul se află pretutindeni şi întru toate, pe toate le ţine şi pe toate le chiverniseşte. Pentru aceasta îl şi numim Atotţiitorul. Drept aceea, n-ar trebui să port grijă de nimic. Atotputernicul Dumnezeu ne-a chemat pe toţi la viaţă din nimicnicie şi întrucât prin noi înşine, fără Dumnezeu, nu putem săvârşi nimic, nici viaţa nu ne-o putem orândui sau întări. Dumnezeu este totul pentru noi: viaţa şi puterea noastră, lumina şi aerul nostru, mâncarea şi băutura cea duhovnicească, îmbrăcămintea – totul.
Toţi încercăm să scăpăm de durere şi de suferinţă, şi cel dintâi sunt eu. Dar cel puţin să ştim adevărul despre suferinţă, pentru ca s-o putem primi cu curaj, atunci când nu ne va fi cu putinţă să o ocolim. Dumnezeu ne va da atunci harul de a ne ridica mai presus de ea. Este bine să ştim ce este adevărat şi bine primit înaintea lui Dumnezeu.