Noi, ortodocșii, nu apăsăm pe pedala cunoașterii atât de mult cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră de smerenie, pentru ca să fim scriși și noi Sus, în Cartea cea Mare. Și omul care s-a smerit a biruit cu adevărat Cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rațională, ci o smerenie smerită, trăită.
Mă întreba cineva: „Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. „Ce ne facem fără diavol?”, i-am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să-L omoare pe Mântuitorul. N-a venit să glumească, să facă teatru și demonstrații. De ce, dacă i-a luat coarnele, și forțele, și pretențiile, l-a mai lăsat – cum zic Sfinții Părinți – numai cu vârful cozii? L-a lăsat pentru că e necesar să ne șlefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoaștem mai bine marile adevăruri. El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greșeală a oamenilor, că se tem. Cu niciun chip nu are nicio putere. Iată, suntem mlădițe în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nicio viță. El nu e mlădiță. Totul e de la Dumnezeu: „Fără de Mine nu puteți face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat în trăirea creștinilor. Dacă creștinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de prezență care-i mai plăcută decât nevoința.
Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 47-48