Pincipalul este să păstrezi pacea cu cei din jur, atât cât lucrul acesta ţine de tine. Să te gândeşti că în jurul tău s-au strâns tot felul de bolnavi – chiar aşa şi este.
Domnul te va feri de tot răul şi îţi va rândui viaţa așa cum nici n-ai visat
Articole
Frica de Dumnezeu este temelia călătoriei omului spre cer
Frica Domnului ne ajută să lucrăm la mântuirea noastră: „Cu frică și cu cutremur lucrați la mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12). Frica Domnului aduce omului de la Dumnezeu tot binele. Frica Domnului ne ajută la dobândirea curățeniei și a sfințeniei, după învățătura Sfântului Apostol Pavel: „Având, deci, aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinăciunea trupului și a duhului, făcând sfințenie întru frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7, 1). Frica Domnului ne ajută să judecăm cu dreptate.
Până și în chinurile morții pe Cruce Hristos a căutat să facă bine oamenilor
Până și în chinurile morții pe Cruce Hristos a căutat să facă bine oamenilor. Fără a Se gândi la Sine, ci doar la ei, cu ultima-I suflare le-a dat cea mai mare învățătură pe care a primit-o vreodată neamul omenesc: învățătura iertării: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
Nicicând nu s-au mai auzit astfel de vorbe la un loc de osândă! Dimpotrivă, cei ce piereau astfel, vinovați ori nevinovați, chemau oameni și zei la răzbunare. „Să mă răzbuni!”
Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu
Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El Îl imită pe Hristos, Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi-i dă pacea Lui şi atunci totul este bine şi sufletul simte iubire pentru toţi.
Cine ești tu?
Am întrebat pe omul trupesc: cine ești tu? Iar el mi-a răspuns: eu sunt eu. Se gândise la corpul său.
Am întrebat pe omul cugetător: cine ești tu? Iar el mi-a răspuns: văd în sinea mea doi străini; petrec cu ei și sunt oaspete, când la unul, când la altul.
Și omul trebuie să facă un efort și să-L urmeze pe Hristos
Creștinismul nu este o filosofie, nu este o teoremă abstractă. Este viața omului cu Dumnezeu. Domnul îl ridică pe om din groapa păcatului și îl cheamă în Împărăția cerurilor, spunând: „Urmează-Mi” (Ioan 1, 43). Și omul trebuie să facă un efort și să-L urmeze pe Hristos. Este o trudă atât trupească, cât și duhovnicească – atât o lucrare exterioară, cât și o muncă lăuntrică permanentă, o luptă continuă cu păcatul, care nu încetează în această lume.
Căutaţi-L pe Dumnezeu, zice Scriptura, şi viu va fi sufletul vostru
Nădejdea e ancora creştinilor, care plutesc pe marea acestei lumi în corabia trupului. Să urmăm femeii păcătoase: să cădem la picioarele lui Hristos şi să le spălăm cu lacrimi. Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi! (Ps. 94, 6), iar cu gândurile de pocăinţă, ce ies din inima înfrântă, să le ştergem ca şi cu nişte peri, şi atunci vom primi iertarea multelor noastre păcate şi sfinţenia dreptăţii. Cum le vom primi? Prin pocăinţa însoţită de nădejde, fiindcă nădejdea nu ruşinează (Rom. 5, 5). Avem multe pilde de mari păcătoşi care, primim iertare pentru pocăinţă, au ajuns la sfinţenie mare.
„Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”
Ortodoxia este credința care ne învață cum să trăim cu adevărat, cum să ne purtăm. Ortodoxia este calea viețuirii.
Domnul Iisus ne spune lucrul acesta: „Vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (Matei 10, 16). Este o realitate că, trăind în această lume cufundată deplin în rău, creștinul se simte ca un miel printre lupi.
Părintele Varnava Iankos: Tristețea este cel mai mare succes al diavolului
Cea mai mare reușită a diavolului este tristețea. Și nu numai atât. Am confundat străpungerea inimii cu depresia. Am confundat pocăința, care conține bucuria, cu încruntarea, care este egoism rănit. Și am confundat plânsul după Dumnezeu, cu tristețea, cu supărarea.
„Numai prin sfințenie se schimbă omul. Oricât de păcătos ar fi, tot se curăţă de rănile sufletului”
Unei mame cu nervii zdruncinaţi din cauza unor încercări grele Părintele i-a spus să se lupte pentru a se sfinţi. În acelaşi timp, i-a dat şi sfaturi practice pentru a-şi birui starea de melancolie: să alunge amintirile neplăcute şi temerile şi să-şi amintească numai evenimentele plăcute, să cultive mereu gânduri optimiste despre viitor, să asculte muzică bună, să facă plimbări, să meargă împreună cu prietenele ei creştine la Sfânta Liturghie, la Vecernii şi Privegheri şi să se roage cu nădejde lui Hristos.
De ce să fim ca muștele, când putem fi ca albinele
În viaţă, inclusiv în viaţa de familie, oamenii pot fi împărţiţi în două categorii. Una dintre acestea seamănă cu musca. Musca are însuşirea următoare: întotdeauna, zburând pe lângă florile parfumate, se aşază pe tot ce este murdar. Şi uite aşa, categoria oamenilor care seamănă cu muştele s-a învăţat să gândească şi să caute numai răul, fără să ştie şi fără să caute vreodată binele.
Principala lucrare a preotului
Nu tăgăduiesc nici eu că lucrarea preotului este liturgică şi sacramentală. Însă nu o mărginesc la atât. Ea este în acelaşi timp şi ascetică. Mai întâi, trebuie să amendez părerea dumneavoastră: Cam aşa îmi imaginez eu lucrarea preotului.
Rugați-vă să vă dăruiască Domnul duhul pocăinței și să vă întărească în el
Femeii care căzuse în păcat, Domnul i-a zis: „Nu te osândesc nici Eu”, fară să-i reducă păcătoșenia, însă dând autoritate pocăinței. Ea s-a căit în mod vizibil și Domnul i-a spus: „Mergi, de-acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 8, 11). Aici este toată esența pocăinței…
„Unde este Dumnezeu?”
Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh” poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu, Cel Care pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.
Te sfătuiesc să părăsești aceste nebunești susțineri și să te apropii de Hristos
Un filosof din Egipt, auzind despre obștea Sfântului Pahomie cel Mare, veni să afle cine sunt acești monahi. Întâlnind pe unul dintre frați, îi spuse:
– Cheamă-mi-l pe părintele vostru, căci am să vorbesc cu el despre unele lucruri de folos.
Aflând Sfântul că acela este filosof, îi trimise pe Cornelie și pe Teodor, dându-le însărcinarea să răspundă celor zise de el. Când au ajuns, filosoful le spuse:
„Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă”
Fericit este sufletul care și-a dat seama că este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca ticălos și păcătos! Un astfel de suflet se află pe calea mântuirii; în el nu mai este amăgirea de sine.
Dimpotrivă, cine se crede pregătit să primească darul, cine se socotește vrednic de Dumnezeu, cine așteaptă și cere venirea Lui tainică, cine spune că e gata să-L primească, să-L audă și să-L vadă pe Domnul,
Amestecă bucuria duhovnicească cu smerenia
Pentru ca mintea să nu o ia razna din prea multa bucurie, este nevoie de controlul zborului ei de către smerenie. Trebuie, așadar, să o readucem într-o stare de echilibru prin cugetarea la nimicnicia noastră. Fiindcă o condiție de bază pentru a cerceta sau a grăi despre măreția lui Dumnezeu este disprețuirea de sine, sau, exprimată în termeni ascetici, „întristarea bucuroasă”, sau „plânsul de bucurie făcător”, sau „osândirea de sine”.