Nădejdea e ancora creştinilor, care plutesc pe marea acestei lumi în corabia trupului. Să urmăm femeii păcătoase: să cădem la picioarele lui Hristos şi să le spălăm cu lacrimi. Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi! (Ps. 94, 6), iar cu gândurile de pocăinţă, ce ies din inima înfrântă, să le ştergem ca şi cu nişte peri, şi atunci vom primi iertarea multelor noastre păcate şi sfinţenia dreptăţii. Cum le vom primi? Prin pocăinţa însoţită de nădejde, fiindcă nădejdea nu ruşinează (Rom. 5, 5). Avem multe pilde de mari păcătoşi care, primim iertare pentru pocăinţă, au ajuns la sfinţenie mare.
Nu vreau să trec sub tăcere o mare vătămare sufletească, o grea boală a conştiinţei, pe care nimeni n-o vede şi care anevoie se vindecă. Care este aceasta? Iată care: nădejdea deşartă şi mincinoasă a sculării din cădere, a pocăinţei şi a primirii din nou a milei lui Dumnezeu. După pocăinţă, mulţi se întorc la fărădelegile dinainte cu o asemenea nădejde, spunându-şi: „Am păcătuit şi m-am pocăit: o să mai păcătuiesc şi iar o să mă pocăiesc, fiindcă la Părinţi stă scris: de câte ori cazi, de atâtea ori să te ridici, şi te vei mântui.”
Ce nădejde mincinoasă! Ce nădejde înceţoşată, întemeiată nu pe piatră tare, ci pe nisip! Nu pentru tine, care te întorci de bunăvoie şi dinadins la facerile de rele dinainte, au fost scrise acestea, ci pentru cei ce cad în vreun păcat întâmplător, nu de bunăvoie şi dinadins. Iar tu ai trebuinţă să asculţi glasul de tunet al Sfântului Ioan Gură de Aur, care grăieşte aşa: „Nu este vrednic de iertare cel ce păcătuieşte iar după împărtăşire. Nu este vrednic de sănătate cel ce după tămăduire îşi face iarăşi răni. Nu este vrednic de curăţire cel care după curăţire se spurcă iarăşi.”
Nădejdea oamenilor de acest fel, care se întorc după pocăinţă la păcatele dinainte şi îşi zic: „Lasă că mă mai pocăiesc pe urmă”, seamănă cu nădejdea lui Samson. Ştiţi cu ce ispite a fost ispitit puternicul Samson din partea viclenei păcătoase Dalila ca să îi spună în ce stătea puterea lui şi cum a amăgit-o cu felurite născociri, zicându-i că o să-şi
piardă puterea ba dacă va fi legat cu şapte vine ude, ba dacă va fi legat cu frânghii noi (v. Jud. 16, 11-15).
De fapt, din toate acestea se smulgea cu uşurinţă, ca din nişte pânze de păianjen. Pe urmă, chiar văzând viclenia femeii amăgitoare, ce căuta să-l piardă, n-a vrut să se izbăvească din nenorocirea vădită, fiind biruit de dragostea pătimaşă şi păcătoasă către Dalila: i-a spus tot adevărul şi i-a dezvăluit taina inimii sale, şi anume că puterea
are să-l părăsească atunci când vor fi tunşi perii capului său. Apoi, când a adormit în poala Dalilei, a fost tuns, iar amăgitoarea i-a strigat: „Samsoane, vin cei de alt neam asupra ta!” Trezindu-se din somn, şi-a zis: „Voi ieşi şi voi face ca mai înainte, şi mă voi smulge din mâinile lor.”
Ce mincinoasă a fost nădejdea ta, Samsoane! De data asta nu o să te mai smulgi din mâinile vrăjmaşilor tăi aşa cum ai făcut de atâtea ori înainte, fiindcă s-a depărtat de la tine puterea ta. Samson însă n-a priceput că S-a depărtat Domnul de la el, şi l-au luat prins cei de alt neam, şi i-au scos ochii.
Să luăm aici aminte la două lucruri. Mai întâi, Samson nu ştia că Domnul S-a depărtat de la el, că puterea l-a părăsit. In al doilea rând, el nutrea, în neştiinţa sa, nădejdea mincinoasă că îşi va birui vrăjmaşii la fel ca înainte. „Voi ieşi”, a zis el, „şi voi face ca mai înainte”.
Şi omul care după pocăinţă se întoarce la păcatele dinainte se linişteşte pe sineşi cu nădejdea, zicând: „Voi păcătui, iar apoi mă voi pocăi din nou, precum m-am pocăit şi mai înainte; ÎI voi mânia pe Dumnezeu, apoi voi cere de la El iertare, precum am mai cerut şi înainte; mă voi spurca, şi iar mă voi spăla prin pocăinţă, precum m-am mai spălat şi înainte.”
Orbită este nădejdea acestor păcătoşi! Neroadă este înţelegerea lor! Deşartă e aşteptarea lor! Iată că Domnul te-a părăsit deja, te-a părăsit puterea harului dumnezeiesc, care mai înainte te ajuta. Iată că mâinile celor de alt neam sunt deja asupra ta, mâinile vrăjmaşilor tăi diavoleşti sunt deja asupra ta. Te-au înhăţat deja, ţi-au scos ochii minţii, te-au ferecat cu relele deprinderi păcătoase, iar acum nu se ştie de vei scăpa, de te vei smulge din mâinile lor. Nu se ştie dacă-ţi va mai fi dată vreme de pocăinţă. Nu se ştie dacă vei mai primi o clipă când puterea harului dumnezeiesc se va întoarce la tine şi te va ridica din căderea ta cea amarnică, fiindcă a plecat de la tine scuturându-şi praful de pe tălpile sale şi zicând: Iată, se lasă casa ta pustie (Mt. 23, 38) – şi vor intra în tine şapte draci amarnici ai păcatelor, şi vor fi ţie căderile de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Vor fi mai rele, căci ajungând în adâncul răutăţilor te vei trândăvi şi vei deznădăjdui, iar ce urmează deznădejdii ştii şi singur.
Cu mult mai bine este ca împăcându-te cu Dumnezeu după prima vrăjmăşie păcătoasă să trăieşti cu El în pace necontenită, nu să porneşti din nou război împotriva Lui cu gândul că pe urmă o să te împaci. Mai bine este ca odată ce L-ai găsit pe Dumnezeu să te ţii totdeauna de El, decât să-L pierzi ca să-L cauţi iar – căci căutându-L pe Dumnezeu prin pocăinţă după prima cădere poţi să fii încredinţat că II vei găsi. Căutaţi-L pe Dumnezeu, zice Scriptura, şi viu va fi sufletul vostru (Ps. 68, 36); cel ce caută găseşte (Mt. 7, 8). Iar dacă, păcătuind iarăşi de bunăvoie, vei voi iarăşi să II găseşti, nu se ştie dacă vei mai putea.
Sfântul Dimitrie al Rostovului, Dacă vrei să ajungi la cer. Sfaturi de ținut minte, Editura Sophia