Pentru ca mintea să nu o ia razna din prea multa bucurie, este nevoie de controlul zborului ei de către smerenie. Trebuie, așadar, să o readucem într-o stare de echilibru prin cugetarea la nimicnicia noastră. Fiindcă o condiție de bază pentru a cerceta sau a grăi despre măreția lui Dumnezeu este disprețuirea de sine, sau, exprimată în termeni ascetici, „întristarea bucuroasă”, sau „plânsul de bucurie făcător”, sau „osândirea de sine”.
Această ultimă concepție pare inexplicabilă la o primă privire. De ce să fie rău a lăsa mintea liberă și fără frâu în zborurile iubirii de Dumnezeu, și de ce trebuie să ținem cu legătura smereniei aripile ei? Pentru ca veselia să nu cadă în sentimentalism bolnăvicios, fiind amestecată cu slava deșartă. Dar sufletul e în pericol să fie învins de slavă deșartă și prin meditarea cuvintelor dumnezeiești, odată cu prinderea înțelesurilor înalte.
Monah Teoclit Dionisiatul, Sfântul Diadoh al Foticeii. Capetele despre cunoștință, vol. 2, Editura Sfântul Nectarie