Fericit este sufletul care și-a dat seama că este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca ticălos și păcătos! Un astfel de suflet se află pe calea mântuirii; în el nu mai este amăgirea de sine.
Dimpotrivă, cine se crede pregătit să primească darul, cine se socotește vrednic de Dumnezeu, cine așteaptă și cere venirea Lui tainică, cine spune că e gata să-L primească, să-L audă și să-L vadă pe Domnul, acela se înșală pe sine, acela se amăgește pe sine; acela a atins culmea înaltă a mândriei, de unde urmează căderea în întunecoasa prăpastie a pierzării. Acolo se prăbușesc toți cei care se mândresc înaintea lui Dumnezeu, care cutează să se considere cu nerușinare vrednici de Dumnezeu și cu această părere de sine și înșelare de sine să-i spună lui Dumnezeu: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă.”
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus, în colecția Comorile Pustiei, vol. 10, Editura Anastasia, 1996