Când Sfinții Părinți ai Bisericii de Răsărit, îndeosebi viețuitorii în pustie, atingeau culmile lucrării duhovnicești, atunci toate nevoințele lor se înmănuncheau într-una singură, în pocăință. Pocăința cuprindea toată viața lor, toată lucrarea lor: ea era urmarea vederii propriului păcat.
Un oarecare mare Părinte a fost întrebat care este lucrarea călugărului însingurat. El a răspuns: sufletul tău stă mort înaintea ochilor tăi și tu mai întrebi care trebuie să-ți fie lucrarea? (Sf. Isaac Sirul). Plânsul este lucrarea esențială a adevăratului nevoitor al lui Hristos; plânsul să fie lucrarea lui din clipa începerii nevoinței și până la săvârșirea ei.
Vederea păcatului nostru și pocăința ce se naște din ea este o lucrare care nu are sfârșit pe pământ. Prin vederea păcatului se trezește pocăința; prin pocăință se dobândește curățenia; ochiul curățit, încetul cu încetul, începe să vadă în ființa omenească neajunsuri și vătămări pe care mai înainte, din pricina întunecării sale, nici nu le bănuia.
Doamne, dăruiește-ne să ne vedem greșalele, pentru ca mintea noastră să înceteze de a mai vedea păcatele aproapelui și, în felul acesta, să-i vadă pe toți semenii buni.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus, în col. Comorile Pustiei, vol. 10, Editura Anastasia, 1996