— Ce putem face pentru ca mersul la biserică să nu devină o rutină, o formalitate?
— Nu trebuie să ne speriem când mersul la biserică şi rugăciunea au tendinţa să devină o rutină. Adică, ce vreau să spun? Într-o primă etapă a vieţii duhovniceşti facem lucrurile acestea cu foarte multă râvnă. Suntem plini de entuziasm; ne-a captat atenţia un Părinte duhovnicesc, mergem mai mult acolo unde slujeşte el; ne-a fost dragă Liturghia, începem a o înţelege cât de cât, simţim un foc arzând dacă nu ne ducem la Liturghie. La fel, rugăciunea, în perioada aceasta de har, o facem cu mai multă putere.
Există şi etape în care nu mai simţim aceeaşi râvnă, dar asta nu înseamnă numaidecât o împlinire a lor formalistă, ci poate să fie o lucrare a noastră de a-I arăta lui Dumnezeu că şi în momentele acestea de secătuire duhovnicească, momentele în care nu mai simţim aceeaşi trăire la Liturghie, momentele în care ne facem rugăciunile și mintea zboară, şi în aceste momente, noi îi arătăm lui Dumnezeu, silindu-ne pe noi, că vrem să ne întoarcem la stările de început, la acele stări în care El ne adumbrea cu mai multă putere. În nici un caz izbăvirea de formalism nu se face părăsind cele pe care le facem într-un mod formal, ci însoţind acest formalism cu pocăință: „Doamne, uite cum am ajuns!”.
Citeam în vieţile unor Sfinţi Părinţi care s-au nevoit în Sfântul Munte Athos că a ajuns un Părinte la o stare de akedie, de delăsare sufletească, de formalism într-un aşa grad, încât nu mai avea chef să mai facă nimic, şi cele pe care le făcea erau cu totul lipsite de miez. Deznădăjduit, stătea pe-o piatră şi-şi legăna picioarele. Şi i s-a arătat demonul şi l-a întrebat: „Ce faci aici?”. Şi el, cu smerenie, a zis: „Păi, nu pot să-I mai dau nimic lui Dumnezeu, decât legănatul acestor picioare…“. Smerenia aceasta l-a ars pe demon şi a plecat, şi a venit harul cu multă putere în inima lui şi l-a reînsufleţit, i-a dat un „refresh” la viaţa duhovnicească.
Când suntem şi noi în perioade din acestea, trebuie să găsim momente de „refresh”, momente de ieşire, momente de impulsionare. Ascultăm o predică bună, ascultăm un Părinte care este însufleţit şi care ne poate transmite din duhul lui, citim o carte, dar cu foarte multă „conectare” la Domnul. Adică nu-mi place de starea aceasta în care sunt, nu mă mulţumesc că „ei, merge şi-aşa”. Nu merge şi-aşa. Şi iarăşi zic: să nu părăsim cele pe care le facem chiar în starea asta de formalism şi de rutină, pentru că şi de aici puţin-puţin mai putem să ne hrănim. ÎI întrebăm pe Părintele duhovnic ce putem face în momentele acestea şi el ne poate da pentru un anumit timp o schimbare de rânduială. Dacă cineva s-a obişnuit atât de mult cu Paraclisul Maicii Domnului şi nu-l mai poate spune cu trăire, un timp poate să spună altceva: al doilea Paraclis, canoanele Maicii Domnului, Noul Theotokarion. Aceste schimbări de perspectivă, aceste „refresh”-uri ne reaprind căldura inimii şi mergem un timp iarăşi cu duh arzând în viaţa duhovnicească, în viaţa de rugăciune, în viaţa liturgică. Asta nu înseamnă că nu mai pot apărea momente în care să recidivăm, dar şi atunci, având această experienţă, cu gândul la dulceaţa pe care am simţit-o atunci când eram într-o apropiere de Dumnezeu, şi această amintire a dulceţii sufleteşti să ne îndemne să tânjim după ea, şi Dumnezeu, văzând tânjirea şi pocăinţa noastră, să ne readucă în acea stare.
Preasfințitul Damaschin Dorneanul, “Familia ortodoxă”, nr. 12 (107) /2017