Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne tăiem vlăstarele netrebnice şi vătămătoare ale voilor noastre dezordonate şi păgubitoare şi să altoim pe ramurile omului nostru lăuntric voia lui Dumnezeu, prin care circulă seva Duhului Sfânt şi care aduce roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea. Prin aceasta ne vom stăpâni vasul în sfinţenie şi se va curma „patima poftelor”. Iar de va fi vorba să închidem gura celor fară cunoştinţă şi fară minte, s-o facem numai prin aceste fapte bune.
Şi dacă, după cuvântul Scripturii „răzvrătirea este la fel ca păcatul vrăjitoriei şi neascultarea”, la fel cu închinarea la idoli, atunci desigur că o astfel de supunere constituie legătura directă cu Duhul Sfânt, nu cu duhul diavolului, şi o astfel de ascultare constituie închinarea în duh şi în adevăr la Tatăl Ceresc, iar nu la tatăl minciunii ce sălăşluieşte în idoli. Şi aşa cum o apă, datorită celor două maluri între care curge, nu se pierde, nu se risipeşte, ci ajunge la marea cea mare, tot astfel sufletul omenesc, datorită unei asemenea supuneri şi ascultări faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, ajunge nerisipit, la limanul mântuirii, la viaţa veşnică de dincolo.
Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 109