Sufletul este împărțit în trei părți: conștientul, subconștientul și inconștientul. După părerea psihologilor o zecime din om este conștient, trei zecimi alcătuiesc subconștientul și restul de șase zecimi alcătuiesc inconștientul, un subsol întunecat pe care nu-l cunoaștem deloc. Avem exemplul cu mama care, atunci când copilul scrie nu este atentă la literele corecte, ci la cele greșite. Ea crede că procedând astfel face o treabă bună în ceasul acela. Așa credea ea că trebuie să acționeze. În profunzime există ceva, care nu este cunoscut de ea. Ceva care o împinge să vadă literele greșite, există ceva în sufletul ei care acționează, fără ca ea să știe, și care o împinge încolo și încoace.
În fiecare om există această parte a ființei sale, care este și cea mai mare, nevăzută, necunoscută și care-l împinge și-l impulsionează pe om.
„Inima este mai adâncă decât orice” – spune sfântul proroc Ieremia. Adică, oricât am cunoaște din ea, totuși rămâne ceva necunoscut. De aceea, Părinții au încercat să pătrundă în aceasta parte ascunsă și să acționeze întotdeauna conștient, nu impulsionat de stările interioare. În ultimă instanță, ajunge să fie impulsionat de harul lui Dumnezeu, care l-a pătruns până în adâncimile ființei lui.
Psihologia astăzi, după cercetări și strădanii au făcut unele descoperiri, unele observații, a tras niște concluzii. Pe acestea Părinții le știau pe altă cale și în alt mod. Nu putem cu o trăsătură de condei să spunem: „Lasă-i pe aceștia să zică ce vor”, dacă în anumite probleme ne pot ajuta. Nu putem spune că un medic nu ne poate ajuta, chiar și cei mai sfinți oameni au fost internați și au fost operații pentru a se vindeca, deși ar fi putut să-i vindece Dumnezeu, dar este ca și când ar zice „De vreme ce există medici, mergi acolo să te vindece medicii; Eu nu te vindec”.
Vreau prin toate acestea să spun că, ajutându-ne de elementele psihologiei, ajutându-ne şi de duhul Părinților, vom încerca să intrăm, puțin mai adânc, în sinele nostru şi să ne cunoaștem pe noi înșine, vom încerca să înotăm adânc înlăuntrul nostru.
Şi știți ceva? Ne vom izbăvi de multe rele. Adică, dacă Dumnezeu ne ajută să prindem aceşti peştişori care saltă în noi şi ne fac atâta rău, ne vom izbăvi de multe rele. Viața noastră va fi mai uşoară, mai liberă şi, cei care vrem cu adevărat să trăim duhovniceşte, vom putea trăi.
Trebuie să spun iarăşi că cineva care are încurcături înlăuntrul său, care s-a blocat în interior, nu poate trăi duhovnicește. Desigur, nu va pieri. Dacă este curajos, dacă are răbdare şi spune: „Pe toate acestea le am. Ce să fac? De vreme ce nu găsesc nici o soluție, nădăjduiesc în Dumnezeu şi mă va izbăvi”, şi merge însoțit de această răbdare şi de această nădejde, Dumnezeu îl va izbăvi, numai că nu va putea dobândi spor duhovnicesc de aici.
Dar poate, oare, să aibă această răbdare? Aceste situaţii creează atâta întuneric şi-l târăsc în asemenea hal pe om, încât nu-l lasă să nădăjduiască în Dumnezeu, să se încreadă în Dumnezeu, să se liniştească, să se calmeze, să guste puțin din harul lui Dumnezeu.
Fie că recunoaştem, fie că nu, fiecare dintre noi, într-o analiză finală, este victima unei stări interioare, ca un labirint, este victima unei mulțimi de elemente care există în noi. Suntem împinşi şi impulsionați de trăiri, de o sumă de stări, care acționează fără să ne dea socoteală, fără să fie sub controlul nostru personal, sub controlul conştientului nostru. Şi, deşi suntem victime, deşi suntem împinşi şi impulsionaţi de toate aceste lucruri intunecate, nu ştim aceasta.
Este rău, desigur, este foarte rău că suntem victime. După chipul lui Dumnezeu noi, plăsmuiți foarte bine, plăsmuiți de Dumnezeu simpli şi nu complicați şi cu labirinturi, trăim o asemenea situație. Acesta este răul. Însă şi mai rău decât aceasta este atunci când nu ştim ce ni se întâmplă, când nu ştim ce se petrece cu noi.
Impulsionaţi de o stare sau alta, deşi suntem victimele unei anumite trăiri, ne închipuim că aceasta trăire este bună, este comoara sufletului nostru. Aceste stări se manifestă şi spre ceilalți, și fireşte, de vreme ce stările în sine sunt rele, se manifestă ca atare şi fac rău şi celorlalți. Cu toate acestea, suntem convinşi că acţionăm atât de bine cum nimeni n-a mai acționat. Dacă vreți, să transpunem aceasta şi în sfera duhovnicească. Nu este rău, cum spun Părinţii doar faptul că suntem păcătoşi. Aceasta o ştie Dumnezeu. Marele rău este atunci când nu ne dăm seama de starea noastră de păcătoşenie şi nu facem ceea ce trebuie să facem, ca să ne izbăvim.
Mai concret, Părinţii spun: Răul este dacă nu mergem la Cel care-l tămăduieşte pe om de păcat. Nu este rău doar că suntem păcătoşi, ci şi faptul că nu mergem la terapeut, nu mergem la mântuitor, la izbăvitor.
Aşadar, rău este că în adâncul fiinţei noastre există acest labirint, există aceste puteri întunecate independente, care uneori se lovesc între ele, alteori se îmbrâncesc – ca şi cum ar vrea să se distrugă reciproc -, alteori ies în afară să-i vatăme pe ceilalți, cu toate că noi în ceasul acela credem că le aducem un serviciu celorlalți, că devenim binefăcătorii lor. În principiu suntem şi noi victime ale puterilor întunecate şi vor deveni şi alții victime ale puterilor noastre întunecate.
Însă răul nu este doar acesta. Răul este când cineva nu bănuieşte, deloc, că ceva nu merge bine şi nu cercetează să vadă ce se întâmplă exact, ce nu merge bine şi care sunt consecințele.
Are mare însemnătate ceea ce suntem în adânc
Este important cum gândim în adânc, cum acționăm în adânc, care este atitudinea pe care o luăm, în adânc, față de singura realitate care este Dumnezeu, și, apoi, față de oricare realitate.
Vedem un om care se nevoiește, se roagă, studiază, se străduiește, asudă, priveghează, și, în cele din urmă, nu izbutesc nimic, și vedem pe un altul, care se nevoiește mai puțin dar harul lui Dumnezeu îi vizitează mai des. Problema este ce atitudine ia sufletul, sinele cel mai adânc al omului, față de Dumnezeu, față de iubirea lui Dumnezeu, față de energiile lui Dumnezeu și față de oricare altă realitate. Acest lucru vine să ne spună și psihologia contemporană.
În ultimele decenii au apărut mari psihologi care au spus lucruri importante, dar care S-au abătut mult de la adevăr. Unii psihologi care n-au fost de acord cu Freud şi cu Jung, spun că motivul principal, prima cauză, primul principiu al tuturor stărilor anormale – din punct de vedere psihologic, desigur – care apar în om, este structura nevrotică a caracterului.
Adică, din punct de vedere duhovnicesc, înseamnă că atunci când structura caracterului profunzimile ființei, sinele cel mai adânc al omului este nevrotic, se creează stările nevrotice. Din punct de vedere duhovnicesc, aş spune că sinele cel mai adânc al ființei umane nu ia atitudinea justă pe care trebuie să o ia față de adevăr, față de realitate. În acest caz, sinele, această structură a caracterului, este nevrotic. De aici înainte se creează stările nevrotice sau impulsurile. Pe lângă acestea se creează impulsurile psihice, se creează conflictele, tot acel stres, toate acele greutăți şi toată acea confuzie pe care, vrând-nevrând, o trăieşte omul contemporan şi din care nu mai găseşte ieşire. Şi nu numai că trăieşte o stare neplăcută, dar nu ştie nici ce i se întâmplă şi nici nu află vreo soluție.
Aşadar, cauza cea mai adâncă este structura nevrotică a caracterului. Cauza cea mai adâncă este atitudinea incorectă față de Adevăr, care este Dumnezeu şi față de orice altă realitate. În societate realitatea este cea care este. Dacă cineva nu ia o poziţie corectă față de realitate, dacă nu are putinţa să ia poziția corectă, dacă nu a învățat să ia poziția corectă, se va încurca negreşit. Undeva se vor bloca rotițele lui, undeva se va încurca şi, de aici înainte, vor începe manifestările nevrotice ale omului.
Vedeți, toți suntem oameni ai secolului XX şi avem cultura pe care o avem şi cunoștințele pe care le avem, însă în cele din urmă nimeni nu este un om corect. Mă iertați că spun asta. N-aș vrea să jignesc pe cineva, dar există în noi ceva care ne plimbă, când încoace, când încolo, există în noi ceva care ne conduce încoace şi încolo. Astfel, după cum am spus, suntem noi înșine victime şi-i facem şi pe alții victime.
Te cunosti pe tine însuți?, Cap. 1 : Abordarea teologică a conflictelor interioare, Omilia I, Arhim. Simeon Kraiopoulos